Reportaj
Lăcaşul vechi din Copuzu emană istorie

Lăcaşul vechi din Copuzu emană istorie

Dumitru Manolache, 18 Iunie 2013

La Copuzu, judeţul Ialomiţa, timpul a făcut o buclă, strângând în cerc vremurile, oamenii, biserica, aerul, legendele, istoria însăşi. De aceea, aici, în acest sat de pe malul drept al râului Ialomiţa, de sub Piscul Crăsani, cuvântul „continuitate“ îşi relevă adâncimea sensului în mod firesc, iar biserica cu hramul „Înălţarea Domnului“ şi „satul“ de cruci din cimitir, răsărite din „rădăcina“ satului de cruci de sub pământ, confirmă deopotrivă vechimea credinţei creştine şi dăinuirea milenară a aşezării. La Copuzu, se respiră încă aer ozonat de început de lume.

La Copuzu, niciundele nu mai dormitează fantastic, imaginar, ca în poveşti şi legende, ci căpătă trup, chip şi identitate istorică. Nicăieriul trebuie însă căutat pentru a fi descoperit. El se revelează căutătorului pasager dintr-odată, direct, de cum treci apa Ialomiţei dinspre Balaciu şi te trezeşti în mijlocul câmpiei cu… muntele în faţă! Cu tărâmul neundelui, sur-prinzător şi tainic, tăcut şi frumos, în care nimic nu scapă afară, nu se împrăştie, nu se pierde, ci se conservă, nealterat, într-o nişă a timpului. Aici, trecutul şi prezentul convieţuiesc în fiecare lucru, în fiecare fiinţă. De aceea, pelerinul ajuns la Copuzu se simte bine, respiră adânc, pentru că în străfundurile fiinţei lui rezonează germenii începutului sădiţi în fiecare de Creatorul lumii.

La întrecere cu vechimea Europei

Cervenia. Aşa se numea satul Copuzu într-un zapis din 1578, pe vremea domnitorului Mihnea Turcitu. Adică „negru“, „întunecat“, „timp vechi“, cum ne tălmăceşte părintele Ion Nae, parohul satului, denumire ce atestă vechimea aşezării. Iar Copuzu, care vine din slavonă, înseamnă „hâci“, „pădure deasă“, „desime de boscheţi“. Cuvânt ce asigură continuitatea locului, în toate formele lui de exprimare, căci în aceste hâciuri de la poalele Piscului Crăsani localnicii şi-au găsit refugiul şi salvarea la vremuri de restrişte.

Copuzu este un sălaş, cum se exprima cineva, „care se ia la întrecere cu însăşi vechimea Europei“, pentru că aici, chiar pe fruntea de deal de deasupra bisericii, au fost descoperite urme de locuire umană de acum 7.000 de ani, din prima fază a culturii Boian. Coastele incizate cu brâuri netede, crestate din loc în loc, de pe trupul străchinilor scunde de lut, care înfăşoară vasul ca nişte valuri, nu sunt altceva decât timp ce strânge în buclă, spre a dăinui, viaţă, aşa cum a fost ea la început, aşa cum a zidit-o Dumnezeu.

Restul de istorie de după această clipă - dava geto-dacică de pe Piscul Crăsani, acropola, regele geţilor, Dromichete, caleaşca lui de aur ascunsă în pământ, pe care o caută încă arheologii, generalul macedonean Lisimah, Cetatea Soarelului şi toate celelalte adăugate ulterior locului - dă chip identitar neundelui descoperit de noi.

Biserica şi satul de cruci de sub pământ

Moşia Copuzu a devenit la un moment dat proprietatea Mănăstirii Căldăruşani. Arhiva bisericii spune că sfântul lăcaş din sat a fost ridicat între 1848 şi 1856, din cărămidă, pe locul altei biserici mai vechi, din lemn, fiind schitul călugărilor de la Căldăruşani, care purta denumirea „Odaia Călugărului“. O cruce uriaşă din lemn, care datează din 1834 - cel mai vechi asemenea monument păstrat pe meleagurile ialomiţene -, menţionează prin scrisul săpat în trupul ei că a fost ridicată în „cinstea arhimandriţilor“. Nu se cunoaşte nici data sfinţirii şi nici de cine a fost sfinţită. Secularizarea din 1863 a transformat-o în biserică de mir, iar Primul Război Mondial a şubrezit-o, nemţii transformând-o în adăpost de animale. Reparaţiile din 1996-2001, restaurarea picturii de către artistul Teodor Păltinean şi resfinţirea ei de către vrednicul de pomenire Damaschin, episcopul Sloboziei şi Călăraşilor din vremea aceea, i-au asigurat continuitatea. La fel şi misterioasele şi originalele cruci de piatră din cimitir, pe care credincioşii le descoperă în pământ când sapă morminte noi, răsărite ca dintr-un sat uriaş de cruci subpământene. 

Mergem de veacuri pe aceeaşi moştenire

Aici, în această respirare de timp, slujeşte părintele paroh  Ion Nae, cu care am discutat chiar în zi de hram. „Trăiesc ca un copil al satului şi al Bisericii, pentru că m-am născut aici, am fost botezat în această biserică şi tot în ea, pentru sat, sunt acum preot slujitor. Sunt, deci, al locului şi merg, cu ajutorul credincioşilor şi binecuvântarea Preasfin-ţitului Vincenţiu, Episcopul nostru, pe aceeaşi moştenire. Sătenii sunt oameni foarte conştiincioşi şi iubesc Biserica. Ne sprijinim reciproc şi încercăm să avem continuitate. Mergem înainte, mai greu, dar nu ne lăsăm copleşiţi de necazuri. Suntem aproximativ 135 de familii. Suntem localitate foarte veche, situată la poalele Piscului Crăsani, care radiază istorie de mai multe milenii. Copuzu este o nişă a timpului. Este un sat izolat. Nu poţi ajunge la noi decât dacă vii în mod expres. Dacă ne cauţi. Nici să te rătăceşti nu prea ai cum, pentru că spre Copuzu duce un singur drum, şi acela fără indicator. Nu este un sat de tranzit, ci un capăt de cale. Cine trece ocazional pe la noi rămâne foarte surprins de modestia locului şi de linişte. Faptul că noi existăm din vechime şi am avut continuitate pe aceste locuri ne face să spunem că suntem încreştinaţi de Sfântul Andrei, deşi dovezi directe în acest sens nu avem până acum“, ne-a mărturisit părintele paroh.

În zi de hram, Copuzu se luminează. Biserica devine inimă şi bate în ritmul ortodox al timpului. Cu bucurie, măsură şi respect, deopotrivă pentru trecut şi prezent. La Copuzu, de hram, neundele se face dragoste, iubire de semeni, generozitate şi pace. Acolo în ceruri se deschide o fereastră şi Dumnezeu revarsă peste sat preaplinul harului Său.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!