Repere şi idei
Lacrimi de pelin

Lacrimi de pelin

Ștefan Mitroi, 19 Octombrie 2018

Casa și curtea în care m-am născut vin după mine peste tot prin lume.
Imediat ce începe să se întunece, le descopăr prezența. Sunt la câteva palme de locul unde se ivește Carul Mare pe cer. Iar el se ivește doar deasupra drumurilor pe care le am eu de făcut.
Dacă într-o singură zi nu m-ar însoți în mersul meu pe pământ, sunt sigur că m-aș rătăci, nemai­știind unde mă găsesc și nici încotro am plecat. Cu Carul Mare deasupra capului mă simt pretutindeni acasă.
Casa în care am văzut lumina zilei nu s-ar descurca de una singură, mi-ar pierde urma, dacă n-ar purta-o el prin văzduh, îngăduindu-i, în unele nopți, să coboare pe pământ, ca să fie cât mai aproape de mine. Sunt tocmai nopțile în care mi-este cel mai dor de ea. Atât de dor încât îmi acopăr ochii cu palmele și plâng. Până se umple linia dragostei de lacrimi.
Știu că ea e acolo, împreună cu curtea în care am crescut. Dedesubtul Carului Mare. Oricât de departe m-aș afla, pot ajunge în numai câteva clipe acasă.
O să aibă însă cine să-mi deschidă ușa? Dacă n-o s-o mai găsesc pe mama acolo?
Se va întâmpla într-o noapte de vară. Sunt cât se poate de sigur că așa o să fie. Aproape de revărsatul zorilor, când vor cânta pentru a treia oară cocoșii. Atunci o să am curajul să intru pe poartă. După care să mă lungesc în car cu fața spre cer. Și-n timp ce Carul o să se ridice cu mine și casa noastră de la pământ, să înceapă luna să plângă. Și să miroasă lacrimile ei, până departe, în somnul mamei și al tatei, a început de ziuă și pelin!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!