Editorial
Lecția

Lecția

Pr. Cosmin Pricop, 22 Noiembrie 2015

Pentru noi, românii, indiferent de confesiune sau de orientare politică, zilele ultimelor săptămâni au fost extrem de intense. Am avut personal senzația că vizionez un film care reușea să mă surprindă de fiecare dată când avem impresia că l‑am intuit sau că îmi cam dădusem seama despre ce este vorba și cam către ce direcție se îndreaptă întregul fir al evenimentelor. Un spectacol, iar aici accepțiunea termenului nu este nicidecum una peiorativă, care ne‑a ținut pe toți cu sufletul la gură, un spectacol în care scena era în public și invers, în care nu poți să te distanțezi de acțiune, pentru simplul fapt că ești implicat în ea. Iar eu nu cred că a fost cineva, în țara asta, care să nu se fi implicat în vreun oarecare fel, care să nu fi comentat, care să nu se fi pronunțat, care să nu fi judecat ori acuzat. Sentimentele încercate de noi toți au fost foarte variate, de la groază, frică și neputință la dispreț și chiar ură viscerală față de sistem (oameni și instituții).

În tot acest vârtej al evenimentelor, convingerilor și atitudinilor a fost atrasă și Biserica, înțeleasă, potrivit majorității comentariilor făcute asupra temei, nu sub aspectul ei doctrinar‑teologic, ci sub aspectul ei vizibil, uman, care se manifestă în societate. S‑a acuzat lipsa de comunicare și de empatie față de tragicul eveniment din clubul Colectiv, în primă instanță, și ulterior față de tot ceea ce se întâmplă în societatea românească. Sub aspectul ei instituțional, Biserica a fost judecată în piață, în studiouri, în editoriale, în prime‑time și în pamflete. Creștinii au fost arătați cu degetul ca cei care susțin, în ignoranță fiind, derapajele comportamentale și pretențiile aristocratice ale clerului sau ale reprezentanților lui.

Acestea fiind pe scurt datele problemei, se impune întrebarea pe care mulți creștini onești și responsabili au adresat‑o păstorilor de suflete față de care sunt duhovnicește apropiați. Părinte, ce ne facem? Unde merge lumea asta? Care este adevărul, Părinte? Cred că preoților nu le este deloc ușor în astfel de momente, pentru că ei sunt interfața primă a Bisericii, fie instituție, sau învățătură, sau tradiție. Când intri în casa unui om în calitate de preot, în acel moment, în acel loc, pentru acea sau acele persoane, tu ești Biserica, tu reprezinți Biserica, adică și instituția, și conducătorii, și doctrina, și deciziile, și politica bisericească. Iar ușa trântită în nas preotului și înjurătura rostită apăsat de partea cealaltă a ușii de către unii oameni reprezintă de fapt modalitatea de a respinge ideea de Biserică în ansamblu, chiar dacă este receptată particular.

Cred că două aspecte trebuie să conștientizăm cu toții, cei care ne mărturisim identitatea creștină în zilele noastre. Primul se referă la faptul că respingerea credinței creștine, arătarea ei cu degetul nu constituie o noutate și că istoria consemnează în multe momente adversități față de creștini. Poate că în ADN‑ul identității creștine este scrisă și această informație a contestării, a respingerii ei.

Pe de altă parte, nu cred că s‑ar impune să uităm exercițiul de a așeza tot ceea ce se întâmplă cu noi sub auspiciile unei rânduieli a lui Dumnezeu uneori greu de înțeles, sau ale unei lecții pe care El, Pedagogul desăvârșit, dorește să ne‑o predea din când în când. Poate că această lecție nu este deloc întâmplătoare și poate că are legătură cu acele cuvinte din ectenia cererilor: Cele bune și de folos ­sufletelor noastre


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!