Repere şi idei
Lecţii de viaţă

Lecţii de viaţă

Tudor Călin Zarojanu, 24 Martie 2017

Decebal Moisin a murit la 32 de ani, într-un accident stupid al ambulanţei în care se întorcea la spital după o noapte lungă în care salvase vieți. Sigur că, la urma urmei, orice accident e stupid, dar în acest caz epitetul are o justificare aparte: probabil că tânărul medic ar fi supraviețuit cu bine dacă, ostenit, nu s-ar fi întins pe targa la capătul căreia se afla un tub de oxigen, cu instalațiile metalice aferente…

Se întâmpla acum 48 de ani. Sora lui, Maria Cristina Moisin, doctoriță la rândul ei, și anume stomatolog, și-a dedicat întreaga viață profesiei, dar și literaturii. Scrie cu egală grație poezie și proză. Poezia e delicată, lirică, muzicală – autoarea e o mare iubitoare de muzică –, în general optimistă, vitală, dar nu rareori străbătută de frământări și întrebări. Proza este în cea mai mare parte memorialistică și se citește cu plăcere, fiind scrisă fără sofisticării psihologice și în absența dorinței – cam des întâlnită azi – de a epata și a șoca. În plus, însă, oferă prețioase informații și un tablou de epocă al vremurilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și din perioada la fel de dură care a urmat… Maria Cristina Moisin nu vrea să demonstreze ceva. Doar povestește. Și o face atât de limpede încât nu mai e nevoie de nici o demonstrație!

Ei, bine, anul trecut – deci la 47 de ani de la nenorocirea care i-a răpit fratele – doctorița-scriitoare a descoperit un set de poezii scrise de Decebal Moisin cu jumătate de secol în urmă! Nimeni n-a știut până acum că scria versuri! Probabil, exigent cu sine, n-a vrut să le arate nimănui decât după ce le va fi adus la o calitate care să-l mulțumească în primul rând pe el.

Gestul care i s-a părut surorii lui cel mai firesc, după descoperire, a fost să pună poeziile fratelui la începutul celui mai recent volum al său, „Evocări. Poezie și proză nostalgică”. Astfel s-a închis un arc de timp, iar sora și fratele s-au regăsit, dincolo de moartea lui, și în cea de-a doua pasiune, după profesia de medic.

O cunosc pe doamna Moisin de câțiva ani buni, din anturajul familiei Coposu, a fost dentista Seniorului. Astfel, am avut ocazia să-i admir nu doar valoarea literară, nu doar determinarea cu care scrie – publică măcar un volum pe an! –, ci și lecția de marketing cultural!

În primul rând, nici una dintre lansările ei de carte nu a fost o împrejurare în care autorul și câțiva vorbitori mormăie ceva, în picioare, în fața unui public în picioare care a venit din obligație și abia așteaptă să scape – așa cum, vai, se întâmplă uneori. Nu. De fiecare dată e vorba despre un Dialog al Artelor, cu o soprană, un pianist, un actor care recită, eventual o expoziție de artă plastică – și asta într-un cadru neapărat prietenos, în care toată lumea stă jos, nu se grăbește și, de la un punct încolo, publicul se mișcă și vorbește liber.

În plus, după ce te sună să te anunțe de lansare, te mai sună cel puțin încă o dată, să-ți amintească! Și dacă totuși nu ajungi, te sună să-ți spună că ți-a pus deoparte un exemplar din carte, când treci pe la cabinet să-l iei? Iar lansarea e organizată impecabil, cu flori şi o mică trataţie (inclusiv cafea la termos, făcută acasă de surorile Coposu!). Dragi edituri, dragi tineri autori, aşa se face!
La lansarea recentă a Evocărilor, am fost martorii unui moment excepțional: ne-a cântat pianista Viorica Dimitriu, cu câteva zile înainte de a împlini 99 de ani... Drept care, ne-am ridicat în picioare și i-am cântat la rândul nostru „Mulţi ani trăiască!”, amintindu-ne, desigur, de Cella Delavrancea…

Devoţiunea faţă de literatură, dragostea fără de moarte pentru cineva apropiat, cum se face o lansare, tinereţea unei artiste aproape centenare – câte lecţii de viaţă am primit în numai două ore!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!