Lumina literară şi artistică
LECTURI LA ZI: O poezie dialectică

LECTURI LA ZI: O poezie dialectică

Paul Aretzu, 20 Mai 2018

Pe lângă efortul stăruitor de a depăşi limitele cuvântului, de a forţa expresivitatea tăcerii, constrângându-şi poemele la un ascetism textualist (ţintind esenţa, puritatea, revelaţia), Octavian Doclin recurge, în lirica sa, şi la evaziuni sentimentale, narative, la construcţii ale unui protocol misterios ori la simboluri ale perenităţii, aşa cum se întâmplă în volumele Pârga (I, II, III) şi Răsaduri. Semnificaţiile acestor două titluri, deşi par apropiate, se află într-o fină opoziţie, pârga reprezentând o primordialitate, un început al rodului, pe când răsadul înseamnă un transfer, încheierea unui ciclu, urmată de o nouă înviere.

Volumul Răsaduri (Editura Gordian, Timişoara, 2017, prefaţă de Ion Pop, cu prezentări pe coperte de Marian Barbu, Adrian Dinu Rachieru, Alexandru Ruja), alcătuit după procedeul variaţiunilor pe aceeaşi temă, se ocupă de alegoria morţii, a alternării stadiilor naştere, moarte, înviere. Cea mai firească înviere este, îndeobşte, cea a succesiunii părinţi-copii: „pe când trăiau/ şi eram mai tânăr decât ei/ le spuneam Dumneavoastră/ acum de s-ar trezi/ ar fi ei mai tineri decât mine/ oare mi-ar putea spune  Dumneavoastră/ cine în locul cui ar fi/ pe sub-pământ/ dâre de stele ard/ de la Dumneavoastră la Dumneavoastră" (răsad 1). Există, însă, şi o înviere eshatologică, a vieţii de după moarte, mormântul – subterana – nefiind decât o haltă epifanică. Avem a face cu o lirică mistică, a viziunii, urmând un itinerar spiritual al sufletului, ori un parcurs psihiatric, al cunoscutului scenariu din timpul unei morţi clinice. Întors dintr-o astfel de experienţă, cu implantul sacrului în conştiinţă, „a înţeles destul de târziu/ acest adevăr: cuvântul este tăcere" (răsad 5).

O temă reiterată este cea a învierii prin scris ori a scrisului ca modalitate de anihilare a morţii. Poetul intuieşte, ca o formă de transcendere, răsădirea prin (în) creaţie: „ce scrii tu poetule/ la amiaza nopţii/ l-a întrebat doar o singură/ dată moartea/ mă scriu pe mine/ ră-sădindu-mă/ i-a răspuns doar o singură dată/ acesta şi s-a ascuns în tăcere/ aşteptând clipa re-învierii/ în nimic" (răsad 6). Poezia este un har, se îmbracă într-o magie, ascunde/ construieşte un sens, aşa cum ţesătorul prinde un desen în textura covorului. Întâlnim, prin mai toate textele, plantate semnele unui cod alegoric: poem, poemă, cămară, cort, subterană, Stăpânul, rugul aprins, grădina, piatra Eben-Ezer, al treilea ochi etc. Realitatea prelucrată de Octavian Doclin este una abstractizată, simplificată la esenţialităţi, încărcată cu simboluri (unele cu sursă biblică), plină de subînţelesuri, eliptică. Scriitorul pare indecis între vorbire şi tăcere, între sunetul iubirii şi lumina de cristal a morţii, între conţinut şi aparenţă. Răsadurile sunt, de fapt, potenţialităţi.

Volumul este alcătuit din două părţi antinomice, răsăditele şi nerăsăditele, primele înconjurate de o aură misterioasă, celelalte, demistificatoare: „Dar mai lasă-le dracului/ de poeme lungi/ îmi zise/ ele sunt ca nişte copaci înalţi/ în care stau păsările/ şi fac căcăreze/ după ce le-au mâncat poamele/ la care tu nu poţi ajunge/ din când în când/ mai scapă din ciocul lor tocit/ din vârful stufos/ vreun sâmbure/ şi astfel se face/ că din el răsare/ cu tulpina scurtă/ dar puternică/ precum a vişinului meu din oborul casei/ poemul scurt." (Poemul scurt). Dar şi nerăsăditele (alt fel de răsaduri) sunt aşteptări, întâlniri cu moartea şi cu promisiunile ei, sunt treceri dintr-o parte în alta.

Cele două secvenţe ale volumului au în atenţie, în fond, o alchimie a scrisului (şi a existenţei), sunt un tratat sui generis despre creaţia poetică. Nerăsadul produce şi el, în final, răsad, urmând o stare de gestaţie (şi de graţie). Poetul îşi impune o conduită morală, a concilierii: „ca viaţa lui să fie obligatoriu echilibrată/ într-o mână ţinând răsadul odihnit/ pregătit pentru rod/ în cealaltă răsadul osândit/ pentru trudă/ precum într-un cântar de apă" (Răscumpărarea). Totuşi, el nu reuşeşte să fie decât o sursă a răvăşirilor, a confuziilor dintre naştere şi moarte, dintre realitate şi imagine, fiindcă practică, prin natura sa, prefăcătoria: „În faţa îndoielii/ e tăcerea/ în timpul singurătăţii/ stă admiraţia/ anvergura distanţei dintre cele două corturi/ o dă prefăcătoria poetului/ încurcând voit în plimbările prin grădină/ tot ce-i răsărit cu tot ce-i putrezire/ aşa cum se întâmplă în această carte/ iubite Cititorule/ dacă o vei citi cândva". Volumul se încheie nostalgic, evocând amprente indelebile ale copilăriei, în fapt, nişte reînvieri.

În cărţile sale, Octavian Doclin nu face decât să îşi expună, într-un stil alegorizat, criptic, evenimente ale propriei biografii spirituale. Perechea de termeni (antitetici, dar, în acelaşi timp, completivi) răsădite şi nerăsădite, se adaugă altora care alcătuiesc un univers dialectic în care adevărul poetic revelat se bazează pe o artă a contradicţiei.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!