Lumina literară şi artistică
LECTURI LA ZI: Tablouri  ale unor stări interioare

LECTURI LA ZI: Tablouri ale unor stări interioare

Paul Aretzu, 15 Iulie 2018

Girat la începuturile sale poetice de Nichita Stănescu, Florentin Palaghia a devenit, aşa cum prevăzuse autorul Necuvintelor, un destin literar. A debutat în 1981, cu Sintagme, apoi a publicat volume în limba română şi în limba franceză (după ce a devenit rezident la Paris). Cu nările acoperite de fluturi (Editura Timpul, Iaşi, 2016, cu o prefaţă de Daniel Corbu) este a zecea sa carte de poezie.

Programatic, stilistic, autorul se situează într-o zonă de tranziţie, având trăsături atât neomoderniste, cât şi expresioniste.

O temă care predomină este cea a autoreferenţialităţii. Scriitorul se consideră monah gânditor, cu o percepţie sincretică a realităţii. Cartea este o pasăre, iar poemele sunt aripile acesteia. Asemenea lui Femios, arhetipul homeric al artistului, poetul este menit să imortalizeze factualitatea, mersul istoriei: „Între două lumi/ prigonit de timpul ce trece/ număr trecătorii în gând.// Fără ţintă trec/ pe trotuar desenând/ umbrele lor istovite,/ scribi, poeţi laolaltă,/ faraoni copleşiţi de istorii/ şi oşteni amintiri depănând” (Fără ţintă). Scrisul este un dar de sorginte transcendentă, împlinind un ritual, situat între mistica rugăciunii şi fabulosul mitologic: „La fel când mă închin când scriu ţin mâna/ cu degetele strânse şi mă rog/ în staulul luminii ori în stâna/ în către m-am născut un inorog” (Ruga scrisului). De altfel, o viziune bivalentă este mereu prezentă, lumea fiind amestec de cer şi lut, de sacru şi profan. Având competenţe demiurgice, poetul poate schimba parametrii existentului: „Timpul iese din găoace/ în hăuri” (În faţa şevaletului). Captiv al strădaniei de a crea realuri, „eu scriu şi iar scriu/ desprins din mine însumi.// [...]// şi iar scriu, nebuneşte” (Ea - variantă).

Textele sunt brevilocvente, cu o concentrare a sensului amintind de cea bacoviană, utilizând o rimă aleatorie: „Răpus şi singur/ şi nicăieri/ în faţa lumii/ astăzi sunt ieri.// Cerul de humă/ şi cositor/ mă descompune/ şi cred că mor.// Predestinării/ Monah de Lut/ în rugăciune/ sper să mă-ntrup” (Dilemă). Răzbat, în tot locul, nostalgii, iubiri pierdute în timp, sentimentul înstrăinării, al singurătăţii, premoniţii. Imaginea decepţiei este dată de o stare indecisă, de râsu’-plânsu’ (sintagma apare şi la Nichita Stănescu): „Cu un ochi râde/ cu altul plânge,/ viaţa,/ trecutul.// Îngerii străzii/ se-nvârt frenetic/ în jurul prăzii,/ împart avutul.// Ce mai rămâne/ înstrăinării,/ cerul şi lutul!” (Mise en bière 28 septembrie 2014). Existenţa, care implică o stare de mitizare, se proiectează, paradoxal, în deşertăciune şi în infinit. Totuşi, poetul nu acceptă faptul că moartea poate fi sfârşitul lumii simţurilor, gândurilor, sentimentelor, credinţelor. I se pare neverosimilă dispariţia Cerului, Luminii, Mamei, Tristeţii, Psalmilor... (scrise cu majusculă). Cuprins de o profundă melancolie, descumpănit, el resimte realitatea ca pe o forţă ostilă: „Noaptea, iarba/ cu mirosul ei de fiară/ şi norii hăituiţi de vânt/ şi ploaia asta asurzitoare,/ curăţă cerul de sub pământ.// [...]// În jurul meu/ fiarele hăituite/ respiră greu,/ cerul virgin/ acoperă cu ceară/ trupul ateu” (Ploaie meschină).

Pe lângă seriozitatea dramatică pe care scriitorul o asumă, cu asupra de măsură, se remarcă permanent şi tentaţia unui joc al cuvintelor, lipsa oricărei inhibiţii în exprimarea liberă a ideilor, predilecţia pentru muzicalitate: „Gâl gâl gâl sângele gâlgâia/ sărutând pielea ta,/ sângeros de frumos.// Sângele gâl gâl gâl gâlgâia,/ cineva retezase/ o venă de stea.// Femeia năştea/ dureros de frumos,/ sângele gâl gâl gâl gâlgâia” (Sărutând pielea ta). Totuşi, moartea neîndurătoare este asociată unor simboluri ale fertilităţii (nunţii, mireselor, femeii iubite, fecioarei neprihănite), dar şi unor semne ale captivităţii, trecerii, neantului („Se deşiră totul:/ grilajul, turlele timpului,/ pactul cu realitatea,/ lutul.// Rămâne doar o fotografie:/ tu goală prin lanul de grâu/ amintindu-ţi de vecie/ de mine, de glie,/ de râu” - Fotografie de nuntă). Uneori, răzbat pitoreşti inflexiuni etniciste, folclorice, mai mult consecinţe ale nostalgiei produse de înstrăinare. Poetul compune, de fapt, tablouri ale unor intense trăiri interioare: „Ninge liniştit,/ cocorii traversează pielea ta diafană,/ cerul s-a retras în sine./ Privesc dincolo de ochiul tău/ zăpada palidă/ pe care nimeni altul nu o vede.// Arborii s-au aplecat sub povara cerului,/ zăpada îţi pudrează sânii/ şi rătăcesc în memorie:/ ieri, alaltăieri, niciodată, tot timpul,/ mereu întrebător dacă sunt liber” (Poem cu zăpadă).

Poezia lui Florentin Palaghia esenţializează reflecţii existenţiale, ducând expresia la forme cât mai imateriale, cât mai spiritualizate, evitând patetismul, emfaza. Cu o tematică restrânsă, ea este constrânsă unor performanţe stilistice, unor reverberări implozive.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!