Leon cel mare, apărătorul credinţei şi al Romei

Prăznuit de Biserica Ortodoxă la 18 februarie, Sfântul Leon I cel Mare este una dintre personalităţile marcante ale secolului al V-lea, jucând rolul unui dublu apărător al dreptei credinţe împotriva ereziilor şi al Romei confruntate cu invaziile barbare. Conştient de momentul istoric în care trăia şi de schimbarea care se producea la jumătatea secolului al V-lea între Roma păgână şi Roma creştină, Leon cel Mare a ştiut să fie apropiat de popor prin activitatea sa pastorală şi prin predică. A încurajat milostenia într-o capitală încercată de foamete, confruntată cu refugiaţi, nedreptăţi şi cu acţiunea grupurilor maniheilor. A legat Liturghia de viaţa cotidiană, unind practica postului cu milostenia.

Născut în ultimul deceniu al secolului al IV-lea la Roma, având origini toscane, prima parte a vieţii sale reprezintă un mister pentru cercetătorii de astăzi, ei neavând nici o sursă biografică în afară de puţinele menţiuni făcute de către Leon însuşi în scrierile sale.

Ocupă funcţia de diacon sub episcopii Celestin I şi Sixtus al III-lea, având din tinereţe o influenţă semnificativă în Biserică. Dovadă a acesteia stau relaţiile pe care el le întreţine cu Sfântul Chiril al Alexandriei - care îi cere să medieze în disputa dintre el şi episcopul Juvenalius al Ierusalimului, cu Sfântul Ioan Cassian - care scrie la rugămintea lui tratatul „De incarnatione“ (Despre Întruparea Cuvântului) împotriva nestorienilor, Leon fiind menţionat în cartea a VII-a a acestui tratat. O altă referinţă la persoana lui o face Prosper de Aquitania - pomenind intervenţia decisivă a sfântului pe langă papa Sixtus al III-lea în condamnarea ereticului pelagian Iulian de Eclanum.

Ereziile şi invaziile barbare, flagelul care bântuia Roma secolului al V-lea

Este ales episcop al Romei în unanimitate de către cler şi popor la moartea lui Sixtus al III-lea (29 septembrie 440); primeşte această veste în Galia, unde fusese trimis de împărăteasa Galla Placidia, mama împăratului Valentinian al III-lea, pentru a aplana neînţelegerile apărute între generalul Aetius şi prefectul pretoriului, Albinus - dovadă a reputaţiei de care se bucura la curtea imperială a Occidentului.

În decursul pontificatului său se confruntă cu două mari ameninţări: apariţia ereziilor şi invaziile barbare care se apropiau din ce în ce mai mult de Roma. În faţa acestor pericole, atitudinea adoptată de către Leon a fost de a consolida primatul papalităţii, fundament al unităţii Bisericii în viziunea sa, de a întări disciplina şi pacea în interiorul Bisericii, pentru aceasta el făcând uz atât de diplomaţie, cât şi de puterea scaunului episcopal al Romei. Chiar în anul investiturii sale ca arhiereu îl determină pe împăratul Valentinian al III-lea să publice o serie de legi drastice referitoare la secta maniheilor, le impune pelagienilor să facă o retracţiune scrisă pentru a fi reprimiţi în Biserică; nu la mult timp după aceastea îi condamnă pe priscilieni la un sinod din Toledo.

Monofizismul şi Sinodul IV Ecumenic

Principala erezie din timpul păstoririi sale este fără îndoială monofizismul, faţă de care Leon a adoptat o poziţie fermă, urmărind cu perseverenţă condamnarea acesteia. Pe Eutihie, papa îl clasifică drept „eretic periculos“, expunând dreapta credinţă într-o scrisoare către patriarhul Flavianus al Constantinopolului, intitulată „Epistola dogmatica ad Flavianum“. În acest tom, episcopul Romei demontează concepţia greşită a lui Eutihie, care predica o singură fire în persoana Mântuitorului, vorbind foarte frumos despre coexistenţa a două naturi, divină şi umană în Hristos: „Proprietăţile celor două naturi rămân neschimbate, reunindu-se într-o singură persoană, slavă, desăvârşirea şi veşnicia firii divine cu slăbiciunea, imperfecţiunea şi mortalitatea firii umane. Pentru a plăti datoria, pentru a-l răscumpăra pe om, firea cea nepătimitoare s-a legat cu firea pătimitoare, care suferă, pentru ca Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, Iisus Hristos, să poată muri, în timp ce rămâne veşnic ca Dumnezeu. Om desăvârşit, El S-a născut Dumnezeu adevărat, deplin în firea Sa, deplin în firea noastră. El a trăit printre noi fără să greşească asemenea nouă. A luat chipul robului, fără murdăria păcatului, a slăvit firea Sa umană fără a aduce atingere firii Sale divine, căci această voinţă pe care a avut-o, de a se face vizibil, El care era de nevăzut, şi de a se face muritor, El care era Creatorul şi Stăpânul Atotputernic al tuturor, a fost lucrarea milei Sale şi nu o scădere a atotputerniciei Lui, asfel încât, El, Care în calitatea Sa de Dumnezeu l-a creat pe om, S-a făcut om El-Însuşi, luând chipul robului“.

Pentru a calma tulburările ivite în Biserică, curtea din Constantinopol hotărăşte să convoace un sinod ţinut în anul 449 la Efes. Leon I şi-a trimis legaţii la acest sinod, însă atitudinea partizanilor lui Eutihie, precum patriarhul Dioscoros al Alexandriei sau eunucul Hrisafie, care i-au brutalizat pe ceilalţi participanţi la sinod (legaţilor papei nu li s-a permis să îşi prezinte argumentele), obţinând astfel aprobarea monofizismului, îl determină pe episcopul roman să numească această adunare „sinod tâlhăresc“ - ephesinum latrocinium, nerecunoscând hotărârile lui.

Sinodul de la Calcedon are ca bază dogmatică Tomusul lui Leon către Flavian

Leon va face permanent presiuni pentru convocarea unui alt sinod. Acest lucru nu se va realiza decât după moartea augustului din Orient şi venirea pe tron a surorii sale, Aelia Pulcheria, ortodoxă, şi a soţului ei Marcian. Sub patronajul celor doi împăraţi va avea loc cel mai mare sinod al lumii antice - cel de la Calcedon (451). Leon cel Mare va trimite cinci delegaţi la acest sinod; aceştia vor putea de această dată să arate sinodalilor mărturisirea de credinţă a episcopului Romei, deja cunoscutul „Tomus ad Flavianum“.

În această lucrare, Leon vorbeşte despre comunicarea însuşirilor celor două firi din persoana lui Hristos. „Astfel, Fiul lui Dumnezeu intră în această lume coruptă. Mai vechi decât timpul, El se supune timpului, Stăpân al universului, El acoperă cu un voal imensitatea atotputerniciei Sale şi ia chipul robului. Vine în lume printr-un mod nou de naştere: căci o Fecioară curată, nemurdărită de poftă, îi dă trupul Său. El ia acest trup nepăcătos din sânul Mariei, şi acest trup nu este mai puţin aceeaşi fire decât a noastră. Dumnezeu adevărat este şi om adevărat, şi nu există nicio minciună în această alianţă, slăbiciunea omului şi atotputernicia lui Dumnezeu s-au unit. Divinitatea Lui nu a fost deloc alterată de lucrarea milei Lui, lăsând neschimbată umanitatea Sa. Fiecare natură lucrează în participare cu cealaltă; Una străluceşte prin minuni, alta se pleacă sub ocări şi injurii. Cuvântul împărtăşeşte permanent slava lui Dumnezeu, Tatăl Său, iar trupul slăbiciunile firii noastre.“

Episcopul Leon apără capitala de atacul hunilor lui Attila

În calitatea sa de reprezentant al cetăţenilor Romei (rol accentuat de mutarea curţii imperiale la Ravenna), Leon îşi merită pe deplin titlul de Defensor urbis, el confruntându-se cu două dintre cele mai grave ameninţări ce planaseră vreodată deasupra imperiului şi a vechii lui capitale. Prima dintre acestea a fost regele hunilor, Attila, „biciul lui Dumnezeu“; acesta invadează la 452 Italia şi se îndreaptă spre Roma. Lipsit de apărare înaintea acestei primejdii, împăratul Valentinian al III-lea trimite o delegaţie formată din principalii reprezentanţi ai puterii, printre care şi Leon - aceştia se vor întâlni cu Attila în apropierea Aquileii, în satul Peschiera. Deşi nu se cunoaşte cu exactitate ceea ce s-a discutat la aceste tratative, este clar rolul deosebit de important jucat aici de către papă, el reuşind, împreună cu ceilalţi membri ai delegaţiei romane, să-l abată pe barbar spre Mantua, în nord. O legendă interesantă legată de acest eveniment arată că, la întoarcerea în Roma, ca semn de mulţumire faţă de Sfântul Petru, protectorul oraşului, episcopul Leon ar fi pus să se topească statuia lui Jupiter Capitolinul, din bronzul acesteia făcând statuia celui dintâi dintre apostoli, ce se găseşte astăzi în nava centrală a basilicii din Vatican.

La doar trei ani după evitarea acestui dezastru, o nouă ameninţare planează asupra Romei: regele vandal Genseric debarcă în Italia şi porneşte în marş spre vechea capitală. Tot papa este cel care îi iese înainte, însă de data aceasta nu poate salva oraşul de la un jaf de 14 zile, obţinând numai cruţarea bisericilor mai importante ale oraşului, „Sfântul Petru“, „Sfântul Pavel“ şi Lateranul. Papa va fi oricum principalul artizan al reconstrucţiei oraşului, împăraţii ce au urmat fiind incapabili de a contribui într-o masură semnificativă la aceasta. Sfântul Leon I cel Mare adoarme întru Domnul la anul 461, la 10 noiembrie, fiind înmormântat în vechea Basilică „Sfântul Petru“. Este urmat în scaun de către Ilarius (461-468); osemintele lui vor fi ulterior aşezate de către papa Clement al XI-lea sub altarul care îi este închinat.

Cel mai prolific episcop roman până în secolul al V-lea al Bisericii

În privinţa operei, scrierile papei Leon reprezintă cea mai vastă colecţie de epistole şi omilii păstrate de la episcopii romani până la el - sunt 173 de epistole, dintre care 143 au fost scrise de către el însuşi, celelalte de corespondenţii săi, şi 96 de omilii.

În privinta Epistolarului leonin, cele mai vechi scrisori oglindesc lupta pontifului împotriva ereziilor prisciliană, pelagiană şi maniheistă. Probabil cea mai importantă epistolă este celebra „Epistola dogmatica/Tomus ad Flavianum“, adresată patriarhului Flavian al Constantinopolului - adevărat tratat de teologie, ce precizează cu exactitate distincţia dintre unitatea persoanei şi cele două naturi ale lui Hristos; tomosul este însoţit şi de o serie de dovezi extrase din cei mai importanţi părinti greci şi latini, cu ajutorul lui Prosper de Aquitania.

Leon, primul episcop al Romei, care primeşte apelativul de „Cel Mare“, acest titlu nemaifiind acordat decât unui singur papă, Grigorie, a învăţat pe credincioşii săi, şi învăţăturile sale rămân valabile şi astăzi, că Liturghia creştină nu este doar comemorarea unor evenimente trecute, ci actualizarea unor realităţi nevăzute care lucrează în viaţa fiecăruia, aşa cum menţionează într-o predică legată de sărbătoarea Paştilor, „Învierea nu este doar un eveniment trecut, ci şi unul prezent“.

Deşi gândirea sa teologică nu aduce ceva nou, Sfântul Leon are o mare contribuţie în a impune linia ortodoxă şi tradiţională a Bisericii - putând sta oricând alături de alţi mari apărători ai credinţei şi unităţii Bisericii dreptcredincioase.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!