Repere şi idei
Libertatea de a fi pelerin

Libertatea de a fi pelerin

Pr. Constantin Necula, 24 Octombrie 2017

Un psiholog, reprezentant perfect al anemismului intelectual actual, se întreabă de ce la pelerinaje merge lumea și la manifestări de sprijin al unei idei democratice nu. ­E greu să  răspunzi celor care ­au făcut din gâlceava cu Biserica o a doua meserie, dacă nu chiar prima dintre ele. Poate nu e ­rău să le aducem aminte că pelerinajul nu face, strict, parte numai din cultura religioasă a creștinis­mului, că mii de ani înainte alte popoare au practicat drumul ini­țiatic, apropierea prin pelerinaj de un punct de tensiune spirituală mai înaltă.

Pentru creștinism e altfel pentru că izvorul pelerinajului este marcat de Înviere. Primii pelerini acredi­ta­ți ca atare cu numele sunt... femeile mironosițe, în ziua cea dintâi a săptămânii. Înfruntă noaptea și frigul și dușmanul ce străjuia Mormântul cu un singur gând, „cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa Mormântului”. Astfel că, pe lângă o treabă duhovnicească, ungerea cu mir a unui mort ucis prin răstignire, a Unuia ce nu avea nimic, sărac absolut în calculele contemporanilor Săi lumești, împlinea și o misiune cât se poate de practică, marcată de nevoia de sprijin. Acolo, la buza Mormântului, izvo­răște Pelerinajul ca exercițiu al libertății care și-a învins frica. Șirul de pelerini pe care-l batjocoresc azi specialiștii în derizoriu își are începutul în mâna de femei ce urcă Golgota. Acolo află Îngerul ce le vestește Învierea. Dar și pe ostașii năimiți să mintă, să spună că Hristos a fost furat. Plătiți ca să trăiască fără griji. Așa este și acum. Un șir de oameni, luminați de vestea dată de Înger despre Înviere și câțiva năimiți, plătiți să mintă, să batjocorească tot ce ține de Înviere.

Știm că femeile întoarse din pelerinajul dintâi în coasta Golgotei nu au tăcut, au umplut de nădejde inimile și au vestit Învierea. Ca acum. Oricât de mult și greu pare, pelerinajul creștin are legătură cu aflarea unor limite personale, cu biruirea unor etichete absurde lipite pe moaște și Biserică. Fără îndoială că există excese, ca în orice proces social, dar există și tandrețe luminoasă, ca în nici un alt proces social. Nu poate semăna pelerinajul cu nici o altă ieșire în stradă dintr-un motiv simplu: pelerinajul este drum către Cine, nu către un ce mediocru! Unde mai pui că mare parte din manifestările de stradă rup societatea, nu o înalță către valorile libertății. În cazul comentat de psihologul nostru este de remarcat și deturnarea, voită și inoportună, a marșului împotriva vio­lenței domestice și întru sus­ți­ne­rea egalității de gen (legal în România, deocamdată, între bărbați și femei) într-o nedorită campanie pro-LGBT, grupurile de interes pozând alături de ambasadori în selfiuri ale propagandei, ca și cum acesta ar fi fost principalul motiv al marșului. Pe văzute. Asta doar așa, paranteză pătrată, ca să înțeleagă distinsul analist că unii dintre noi, când sunt chemați în acțiuni civice atent motivate, sunt acolo... Or, pelerinajul nu trădează niciodată. Cel care constituie subiectul efortului pelerinului este Dumnezeu Însuși, a Cărui milă și dragoste ostoiesc drama din viața credinciosului ori, de ce nu, a necredinciosului antrenat în exercițiul pelerinajului.

Încă un amănunt care merită să fie consemnat. În pelerinaj urcă muntele cu noi Dumnezeu. Este asemeni unui antrenor pentru maratonistul obosit, mereu atent pe margine, cultivându-i moti­vația cununii, care este Hristos. În pelerinaj, nimeni nu are nimic de dovedit, nici omul, nici Domnul Hristos. Este un drum între cunoscuți, între parteneri care și-au măsurat deja puterea de a trăi Împărăția. Au gustat libertatea de a se așeza unul în slujba altuia, de a trăi părtășia slujirii de dragul mântuirii. Pelerinii pe drum sunt asemeni oricărui om la drum, o familie, cu bune și rele. Se descoperă, se împrietenesc, așteaptă și înaintează împreună, se hrănesc și rabdă în comun. Trăiesc. Trăiesc așa cum trăiesc, cu greu, cu durere sau cu dureri, mereu atenți la cum pot să-l sensibilizeze pe Dumnezeu în raport cu dramele lor. E rău? E modul creștin de a ocupa strada.

Pelerinajul din anul acesta are și un adaos de motivare. E plătit cu sângele martirilor antico­muniști. Din temnițe și lagăre, din domicilii forțate și din alungări în neantul ideologiei vin alături de noi. Ei au mărturisit că, în celulele întunecate, în zărci și în culcușul libărcilor din barăcile luminate de har, au supraviețuit pentru că... au mers. Au umblat în careul plimbărilor de câteva clipe ca pe o culme de Golgotă, în careul de piatră al temniței ca spre un Mormânt luminat de Înviere. Nu suntem singuri în pelerinaj. Dar anul ăsta, mai mult ca oricând, suntem cu ei. Care nu, nu au murit în Evul Mediu și nici pentru idealuri fără conținut civic. Ci tocmai pentru lumina gândirii lor și nevoii lor de a rămâne în Libertate.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!