„Libertatea înseamnă să nu-ţi fie ruşine cu tine în viaţă“

Oana Rusu, 28 Februarie 2008

Pentru Tudor Octavian, care scrie zilnic de 17 ani, această activitate este o jubilaţie permanentă. Scriitorul este un iubitor al artei Renaşterii italiene, al lui Mozart, iar în lumea literelor, se simte aproape de Cehov şi de Caragiale, a cărui limbă română o consideră un model. Cunoscut prin tabletele sale, care apar zilnic în ziarul „Jurnalul Naţional“, Tudor Octavian a încercat să-şi formeze un stil după principiul „cât mai scurt, cât mai bine, maximum de conţinut într-o formă bine definită“. Dincolo de plăcerea lecturii şi a scrisului, Tudor Octavian a „descoperit şi o definiţie mai corectă a talentului. Talentul este să n-ai încotro! Prin urmare, trebuie să trăieşti, să câştigi“. După o viaţă de singuratic, Tudor Octavian a descoperit şi plăcerea sociabilităţii: „Eu, acum, după 60 de ani, am devenit un om sociabil, lucrând în redacţii care te obligă la un fel de actorie, un tip de comportament public mai deschis“. Citiţi un interviu acordat „ziarului Lumina“ de scriitorul şi publicistul Tudor Octavian.

Românii mai au plăcerea lecturii, aşa cum spunea cronicarul, „…nu este alta şi mai frumoasă şi mai cu folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor“?

Această întrebare nu ar trebui pusă într-o ţară în care oamenii ştiu, cu toţii, să scrie şi să citească şi în care cititul este o îndeletnicire normală a familiilor. Problema e ce te faci în famiile în care nu citeşte nimeni, ce te faci când te naşti într-un sat şi o familie fără cărţi. Cum să ajungi la citit şi la scris?

Cu mine... deşi m-am născut într-un cartier muncitoresc, necăjit, din Brăila, lucrurile s-au petrecut oarecum firesc. În şcoala elementară am învăţat să scriu şi să citesc, dar la un moment dat, s-a petrecut un mic declic în viaţa mea. Aveam zece ani când o doamnă din vecini m-a rugat să îl ajut pe fiul său, care era mai prost ca mine, avea 7-8 ani. Trebuia să îl ajut să-şi facă lecţiile, iar doamna a spus că mă plăteşte. În banii de acum ar fi, să zicem, cam un leu pe zi, sau doi lei pe zi. Eu am luat foarte în serios treaba aceasta. Aveam zece ani. Aşa că am muncit, m-am chinuit zilnic cu acel copil şi m-am trezit într-o zi că aveam o grămadă de bani. Erau mulţi pentru vremea aceea şi pentru viziunea mea despre bani. Şi m-am întrebat pe ce cheltuiesc cei 20 de lei pe care i-am câştigat. Aveam de ales între bomboane, seminţe de spart... dar exista în faţa fabricii un fel de stand pentru muncitori unde se aducea mereu câte ceva. La vânzare se găseau şi două cărţi frumoase şi groase ale căror autori mie mi se păreau nume magice, Alecsandri şi Coşbuc. O carte costa cinci lei, cealaltă cinci lei. Am luat, astfel, cele două cărţi şi a fost pentru prima oară când în casă existau două cărţi, destul de consistente. Mă urcam pe scaun şi răcneam „La Paşa vine un arab...“. Şi încercam să văd dacă mă bucur de ceea ce descopeream. Îl citeam pe Alecsandri: „Venea un om, cu jale târând al său picior...“ şi mi-am dat seama că nu simt nimic. Ori eu învăţasem că trebuie să simt ceva deosebit. Era această ambiţie de a arăta, de a căuta, de a simţi acel ceva pe care ţi-l dă poezia, aşa cum citeam în prefaţa cărţilor, că „poezia trebuie să te facă să ai porniri patriotice...“, însă mie nu-mi trezea nici un pic de patriotism. Din această ambiţie, de a simţi ceva, am tot căutat diferite cărţi, până când am ajuns la acele cărţi care provocau orice în om, numai patriotism nu. De exemplu, „Soldatul Svejk“ de Hasek sau Caragiale. Şi atunci mi-am dat seama că astfel sunt eu, un om care nu poate să aibă nişte sentimente înalte, ci doar de nişte sentimente normale, controlabile şi ... un pic de plăcere atunci când dau de umor şi de sarcasm. E un noroc, să ştii, să ajungi foarte devreme la o astfel de plăcere, a lecturii, care durează toată viaţa.

Examen de bacalaureat dat la „Tinere condeie“

Când aţi început să scrieţi?

Am încercat de devreme să scriu, chiar din timpul liceului, pe care l-am făcut aici, la Iaşi. Aveam un cenaclu în liceu şi o revistă care se numea „Tinere condeie“, o revistă redactată la maşina de scris şi multiplicată în câteva exemplare. Atunci mi-am dat seama şi de unele avantaje ale acestei ocupaţii. Avantajul cel mare a fost că, deşi trebuia să dau examenul de bacalaureat, şeful şcolii a spus să facem revista festivă, pentru că se împlinea un număr de apariţii. Şi în loc să dau examen cum dădeau ceilalţi, am primit nota zece, iar eu stăteam şi lucram la revistă. Ei bine, eu atunci m-am simţit plătit pentru munca mea, şmecher, scriitor, deştept. Am întrevăzut atunci posibilitatea ca prin literatură să fac un ocol, aşa, confortabil în viaţă, să-mi fac o plăcere, să fac o plăcere din ceea ce fac, să nu intru la rând cu toţi ceilalţi. Apoi am lucrat şi la ziar şi la reviste studenţeşti, la „Viaţa studenţească“ şi „Amfiteatru“, unde am făcut muncă de redacţie. Dar ideea aceasta ca din orice activitate de ziar, oricât de grea ar fi ea, trebuie să scoţi o plăcere, să ai motiv să mergi la slujbă, a rămas pentru viaţă.

„Un autor de sonate“

Aţi avut vreun model, o carte care v-a înfluenţat?

În mod sigur, pentru cineva care citeşte mai multe cărţi, una anume îl marchează mai mult decât celelalte. Pe mine m-au marcat încă de la început mai multe cărţi care, prin conţinutul lor extrem de excitant şi care punea la îndoială educaţia pe care o primeam eu în armată, la şcoala militară şi şcoala de ofiţeri, pe care am urmat-o ulterior. Ei bine, pe lângă conţinutul acestor cărţi, evident antimilitar, care îmi dădeau şi un sentiment că este cineva care mă răzbună, aceste cărţi aveau şi o frazare, un mecanism al făcutului, pe care îl ţineai minte. Îndeobşte citeam povestiri de Cehov, Maupassant, le descopeream... erau scriitorii americani, Faulkner, apăreau tot felul de culegeri de povestiri. Primul volum de Faulkner apărut la noi se numea „Victorie“ şi, pentru că aveam memoria foarte proaspătă, reţineam muzica frazei. Şi înainte de a-mi servi ca modele, să spunem, mi-au servit ca melodie. Aşa cum azi, de exemplu, dacă asculţi un concert de zece ori, nu scapi o săptămână de el, tot timpul îţi sună în cap fragmente. Aşa se întâmplă şi cu unele cărţi.

Mie, ca model, ca inventar de subiecte, de sumedenie de subiecte, l-am avut pe Cehov, pentru că, pentru el, totul devenea un subiect. Mai e ceva la Cehov. În seria de volume publicate atunci, 12 volume, cewl cu numărul 11 se numea „Caiete“, iar în acele „caiete“, Cehov nota frânturi de fraze şi anumite subiecte şi de acolo m-am molipsit să notez şi eu tot felul de întâmplări care conţineau un mecanism.

„Talentul este să n-ai încotro!“

Ce fel de literatură vă doreaţi să scrieţi?

Cel mai mare noroc care ţi se poate întâmpla, în meseria aceasta, de scriitor, este să nu mai faci la timp lucruri pe care le faci degeaba. Adică, să nu continui, să fii ambiţios, să te întreci cu toată lumea scriind romane fluvii, când tu eşti, de fapt, un autor de povestiri. În momentul în care ai scăpat de această grijă, de această pacoste, de atunci, dintr-o dată, viaţa începe să se clarifice. Asta ştiu să fac, asta-mi place să fac, din asta trebuie să trăiesc. Ar mai fi o explicaţie, a unui anume drum şi a unei anume stăruinţe.

Multora am putut să le par un mediocru pentru că am lucrat foarte mult. Dar, pe lângă faptul că am lucrat de plăcere, am descoperit şi o definiţie mai corectă a talentului. Talentul este să n-ai încotro! Prin urmare, trebuie să trăieşti, să câştigi.

Trebuie să ai o casă, trebuie să mănânci! Eu nu am avut niciodată, până la 34 de ani, am fost oarecum un vagabond, am trăit pe unde s-a nimerit, cu improvizaţii, chirie, cămin. Practic, de la 13 ani eu am trăit numai prin cămine, cu unele excepţii vara, când mă duceam acasă la mama, în vacanţă, dar stăteam puţin. Aveam chiar şi o atracţie perversă faţă de viaţa în cămin. Nici nu-mi închipuiam că există o chestie mai bună decât un pat unde să pot dormi.

Să ştiţi că sărăcia are şi unele aspecte stimulatoare, pentru că ajungi să faci deosebirea între tine, care ai totuşi un pat, şi alţii, care nu au nici măcar atât. Dar dacă ai deja un pat unde să dormi, deja ai o bază de discuţie şi nu mai eşti pesimist, ai un punct de plecare. Poţi să spui „astăzi am mâncat“, e bine, prin urmare, măcar astăzi pot să gândesc intens, să mă bucur de viaţă, mâine voi face rost de mâncare. Or, eu a trebuit să mă întreţin singur, după ce am terminat aceste şcoli de început, am avut talent, talentul în a trăi!

Având definiţia acestui talent de a mă descurca în viaţă, am început să îmi fac şi rost de bani, pentru că au fost luni de zile în care trăiam din ce ciuguleam prin piaţă, luam de ici, de colo o roşie, un măr, ca săracii de astăzi, băgam în buzunar şi păstram un măr pentru seara.

„Într-un fel, am fost un sălbatic“

Aţi cunoscut scriitori din literatura română care să vă influenţeze, să vă marcheze?

Lucrând într-o redacţie din Bucureşti, în mai multe redacţii din Bucureşti, învârtindu-te pe aceleaşi străzi şi aceleaşi locuri, era fatal, natural şi aproape - profesional vorbind - neinteresant, dar se întâmpla aproape tot timpul să întâlneşti astfel de oameni cu astfel de preocupări. Unii au darul prieteniei, unii simt nevoia să se întâlnească, se duc la cârciumă pentru că acolo poţi să ai camarazi cu care poţi purta oricând o discuţie. Într-un fel, eu am fost un sălbatic. Cu cât mediul mi-a oferit mai multe posibilităţi de a avea mai multe contacte, cu atât am fost mai singuratic. Eu, acum, după 60 de ani, am devenit un om sociabil, lucrând în redacţii care te obligă la un fel de actorie, un tip de comportament public mai deschis. Nu poţi lucra într-un ziar de mare tiraj, aşa cum e „Jurnalul Naţional“, fără să practici şi prietenia. Nu că acuma mă simt mai obligat, acum mă simt mai pregătit. Adică, acum am scăpat de nişte vanităţi, iar presa îmi asigură un venit decent ca să mai am sentimentul că mă întrec cu cineva.

Să ştiţi că în toată lumea anglo-saxonă au existat astfel de autori care, o viaţă întreagă au publicat, unii zilnic, ani de zile. Maugham Somerset, care a scris „Luna şi doi bani jumate“ şi alte piese de teatru, a avut nouă ani o rubrică la un ziar în care scria o rubrică cu acest tip de personaje. În America a existat un ziarist celebru, Art Buchwald, care scria dialoguri de tip socratic sau platonic. Lua o temă şi o discuta. Cehov a publicat ani la rândul în ziarul de sâmbătă câte o povestire.

„Editurile au început să miroasă noua direcţie a scrisului artistic“

Câtă libertate are un scriitor care scrie la ziar?

De obicei, un şef de ziar spune: „domnule, eu nu cred că lumea citeşte asta“, când ar trebui să spună „eu nu ştiu dacă lumea citeşte asta“. Marius Tucă este, la rândul lui, un om care scrie, are vocaţia contactului public şi a dialogului, fiind un om cu mare respect pentru această activitate creativă, mi-a spus: „Fă ce vrei, mie îmi place cum scrii. Dacă îmi place mie, sigur le place şi altora“.

Şi s-a dovedit că este ceva ce place, de-a lungul timpului, pentru că fac treaba asta din â90, la „România Liberă“, la „Academia Caţavencu“, la „Naţional“, acum la „Jurnalul naţional“. Fac acest „sport“, această „gimnastică spirituaă“ zi de zi, cu plăcere din partea mea şi am creat şi cititori, care, la rândul lor, m-au creat pe mine.

Această carte de la Polirom este rezultatul unei ecuaţii care nu prea putea să existe înainte de ’90, dar acum ai posibilitatea să o construieşti.

În Occident, apar mai multe cărţi de eseu, adică de gândire, decât pentru consum, naraţiune, roman. Nouă ne iau ochii romanele, dar în Occident, cărţile cele mai citite, cele mai respectate şi cu cele mai multe şanse de a intra într-un proces de valorizare în timp sunt cele care dezbat o problemă.

Pentru mine succesul e o aşezare profesională care îmi dă garanţia de continuitate“

Ce tip de scriitor vă consideraţi, având şi această rubrică zilnică la un ziar?

Mă consider un scriitor util care, printr-un noroc, practică un gen de proză care are şi cititori. Adică nu sunt atât de rafinat încât să-mi doresc să scriu şi fără cititori.

Cum aţi ajuns să aveţi succes? Când v-aţi dat seama că aveţi succes?

Nu-mi dau seama ce e succesul. Când mă gândesc la asta, mă gândsc la succesul altora, care este deja inventariat şi copleşitor. Normal, după toate cărţile traduse în România şi care au pe coperta a patra recomandări de genul „tradus în 50 de limbi din primul an, 70 de premii literare“, ar trebui să te opreşti şi să spui „s-a terminat, tot ce e bun e la alţii“. Dar dacă e vorba de un succes prin definiţie românească, eu cred că la acesta nu se ajunge, ci ţi-l construieşti: vreau să obţin acest lucru, faci nişte munci în acest sens şi s-ar putea să iasă sau să nu iasă ceea ce vrei tu. Practic, pentru mine succesul e o aşezare profesională care îmi dă garanţia de continuitate.

Aţi făcut un liceu de aviaţie, apoi arhitectură. V-a ajutat acest tip de formare în modul în care scrieţi?

În întreg modul meu de a gândi eu sunt un iubitor de geometrie, de construcţie. Practic, eu am fost atras către acele locuri, care îmi asigurau o anume dezvoltare a minţii în direcţia înţelegerii structurilor. Şi a structurilor sociale, şi a structurilor mentale, dar totul este structură. Prin urmare, eu nu sunt un scriitor de proză, eu sunt scriitor de subiecte şi un inventator de construcţii de subiecte. Toate povestirile mele, chiar şi cele de câteva pagini, pot fi relatate. Cineva, crezând că îmi face un rău, mi-a făcut un bine, mi-a spus că acestea sunt ca nişte anecdote. Eu am o mare stimă pentru anecdotă, omenirea se hrăneşte cu anecdote. Nu văd de ce ar fi o ocupaţie nedemnă de un om să fii un astfel de creator de anecdote. Noi, românii, avem foarte multe idiosincrazii de acest tip, spunem că „asta e bine, asta nu e bine“, „asta e frumos, asta nu e frumos“, „asta se cuvine, asta nu se cuvine“, mie îmi place să citesc povestiri şi toată lumea spune „domnule, trebuie să citeşti romane“. Libertatea înseamnă să nu-ţi fie ruşine de lucrurile care ţi se întâmplă ţie, pentru că aşa eşti tu, să nu-ţi fie greu cu tine în viaţă.

„Public numai în judeţul Mehedinţi, dar sunt de Nobel“

De ce scriitorii români nu sunt pregătiţi să ia premiul Nobel pentru literatură?

România a fost o ţară închisă. Nu poţi să îi ceri lumii, după ce intri cu forţa, să te promoveze pe tine, pentru că tu eşti cel mai deştept din lume, atunci când tu închizi graniţele. Dacă nimic nu intră, nimic nu iese. Noi am avut scriitori buni şi probabil că avem în continuare, dar câtă vreme nu ajunge cartea lor într-un sistem mondial de valorizare, acum, când totul se mondializează, când drumurile nu mai sunt lungi, când informaţia este accesibilă instantaneu, când discuţi acum cu un coleg de-al tău de la New York sau Singapore, normal este să participi la acest târg mondial, după regulile târgului. Nu poţi să spui, „eu public numai în judeţul Mehedinţi, dar sunt om de premiul Nobel“.

„Eu am plecat“

Aţi profesat arhitectura?

Am lucrat câţiva ani la Galaţi în construcţii. Eram la serviciu, într-o pauză, şi noi, toţi cei şapte din birou, mâncam brânză cu roşii. Ei, în clipa aceea eu m-am ridicat şi am spus: „Eu am plecat“. La ora zece şi un sfert mi-am strâns lucrurile din sertar şi am spus „Amedeo, s-a terminat“. Şi m-a întrebat ce să se termine, cum să se termine programul. „S-a terminat pentru voi. Pentru mine s-a terminat aici cu arhitectura voastră! să vă ia dracuâ cu blocurile voastre, cu străzile voastre şi cu balcoanele voastre!“ Nu m-am mai întors niciodată în Galaţi vreme de 40 de ani. Am lăsat acolo cărţile, hainele, actele, pe care le-am recuperat după aceea şi, la ora şase seara, am fost în Bucureşti la Filologie, unde a doua zi dădeam examen. Eu nu mă înscrisesem, am forţat puţin, am rugat un profesor şi altul de acolo care erau din Brăila, ca şi mine, să mă ajute. Nu aveam decât buletinul, m-am înscris doar cu buletinul şi am intrat în examen. Şi am terminat şi istoria artei şi istoria arhitecturii, am făcut şi structuri. Practic, în toată gândirea mea în proză, ideea de construcţii e marcată de câteva învăţături din acestea, pur profesionale.

Iar dacă e să vorbesc ce e o carte, spun aşa: „Poţi construi o casă fără fundaţie? Nu! Poţi construi o carte fără acoperiş? Nu! Poţi să inversezi acoperişul cu fundaţia şi să începi cu sfârşitul, dar ele trebuie să existe. Nu-i aşa?“

De la arhitectură la litere

Tudor Octavian s-a născut pe 12 decembrie 1939 la Brăila. A urmat un Liceu Militar şi o Şcoală tehnică pentru ofiţeri de aviaţie. După ce a fost exmatriculat din Şcoala de ofiţeri, a lucrat ca lăcătuş şi tâmplar. A finalizat studiile de arhitectură, dar a optat pentru domeniul umanist, înscriindu-se la Facultatea de Filologie de la Universitatea din Bucureşti. A debutat la Editura Eminescu, în 1968, cu volumul „Povestiri diferite“, prefaţat de Adrian Marino. Din anul al II-lea de facultate, în 1967, este angajat, cu dispensă de frecvenţă, la revistele „Viaţa Studenţească“ şi „Amfiteatru“.

De-a lungul anilor, a lucrat la „Flacara“, „România liberă“, „Naţional“, iar în prezent semnează rubrica „Scriitorul de la pagina 3“ la cotidianul „Jurnalul Naţional“. Printre volumele semnate de Tudor Octavian se numără „Noiembrie viteză“ (1975) - roman; „Banda lui Möbius“ (1978) - roman; „Istoria unui obiect perfect“ (Ed. Eminescu, 1981) - povestiri; „Mihai, stăpânul, şi sluga lui, Mihai“ (Ed. Eminescu, 1983) - povestiri; „Firul principal - cuadratura cercului“ (1985) - roman; „Povestiri“ (Ed. Curtea Veche, 1999) - povestiri; „Oameni normali“ (Ed. Curtea Veche, 2000) - schiţe şi povestiri; „248 de povestiri“ (2001) - povestiri; „Momente, schiţe, însemnări“ (Ed. Curtea Veche, 2002); „Proşti, dar mulţi“ (Ed. Curtea Veche, 2004) - antologie de articole; „Povestiri foarte scurte, Întâmplari din viaţa lui Vasile B., Caiet cu subiecte“ (Ed. Curtea Veche, 2004) etc. A mai publicat patru monografii de artă: „Vermeer şi criticii săi“ (Editura Meridiane), „Florin Niculiu, Pictori români uitaţi“ (Ed. Noi MediaPrint, 2004) şi „Jean Cheller“ (ProEditura, 2005).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!