Liga Naţiunilor şi ordinea mondială a secolului trecut

Prof. Cătălin Turliuc, 10 Februarie 2008

Cum tocmai am sărbătorit Unirea Principatelor şi formarea, `n acest fel, a statului naţional modern român, `n condiţiile `n care astăzi România este membră deplină a Uniunii Europene, trebuie să ne gândim şi la procesul unificării europene. În urmă cu 149 de ani, se pornea pe un drum nou şi dificil, care a adus modernizarea şi democratizarea societăţii noastre. Astăzi, `nsă, parcă mai mult ca oricând, `n calitatea noastră de europeni, suntem obligaţi să veghem la identitatea şi la unitatea noastră, dar şi să identificăm coerent şi ceea ce ne uneşte `ntr-un proces istoric extrem de ambiţios al construcţiei europene.

Răsturnările radicale produse de trauma primului război mondial `n planul realităţilor europene şi a mentalităţilor, deopotrivă, deschid, `n perioada interbelică, o nouă etapă `n evoluţia tendinţelor spre construcţia unităţii continentului. Pentru prima dată, problema unificării Europei se transforma dintr-o idee abstractă, fără legătură directă cu practica politică curentă, `ntr-un comandament al viitorului apropiat, corelat strâns cu situaţia istorică existentă.

Criza sistemului statelor naţionale suverane, care a dus, `n cele din urmă, la catastrofa războiului mondial prin incapacitatea de a garanta o ordine internaţională paşnică la nivelul unei conflictualităţi compatibile cu dezvoltarea societăţii şi civilizaţiei europene, precum şi declinul economic al continentului, `n raport cu marile forţe extraeuropene `n ascensiune, pun cu acuitate necesitatea găsirii unei soluţii alternative la un mod de organizare care se dovedeşte din ce `n ce mai nefuncţional. Căutările teoretice `şi propun să cristalizeze o formulă nouă a unităţii europene, `n măsură să ofere o soluţie reală a crizei incontestabile.

Poziţia Europei `n noul context mondial

Întrebările care se formulează şi soluţiile care se preconizează `n plan teoretic `n perioada interbelică vor cunoaşte materializarea lor practică printr-o demarare reală şi accelerare a procesului construcţiei europene `n deceniile următoare celui de-al doilea război mondial. Încă de pe acum se conturează şi bazele teoretice ale unei viziuni globale, legate de poziţia Europei şi a componentelor sale `ntr-o lume din ce `n ce mai marcată de interdependenţele economice şi politice. Această problematică va deveni dominantă după al doilea război mondial, când accentul se va deplasa pe salvgardarea autonomiei, libertăţii, progresului şi civilizaţiei specifice continentului european `ntr-un sistem organizat bipolar, cu preponderenţa netă a Statelor Unite ale Americii şi a Uniunii Sovietice.

Deşi la `nceputul perioadei interbelice părea complet depăşit `n faţa pretenţiilor regimurilor totalitare, liberalismul a fost prima critică externă a acestora, oferind o serie de perspective care, `n cele din urmă, s-au dovedit a fi decisive: perspectiva economică şi cea privitoare la statul de drept.

Dezastrul primului război mondial impulsionează efortul `n tendinţa asumată de toate spiritele responsabile ale vremii de a se exclude posibilitatea repetării unui asemenea cataclism. Prăbuşirea sistemului echilibrului european, a Concertului marilor puteri, care a asigurat stabilitatea continentului timp de aproximativ un secol, noile provocări marcate de revolutia rusă şi pericolul propagării extremismului de stânga, tendinţa făuririi unui nou sistem de securitate internaţională determină abordarea, ca o posibilă soluţie, a `nlocuirii anarhiei `n domeniul relaţiilor interstatale cu o organizare instituţională, menită a oferi garanţia unei noi stabilităţi `n urma `ncheierii războiului.

Pentru o asociaţie universală a naţiunilor

Termenul de Ligă sau Societatea Naţiunilor apare `ncă din 1908, când Léon Bourgeois propune un nou sistem de organizare a relaţiilor internaţionale. Ideea este preluată şi susţinută de grupuri şi asociaţii din Franţa, din Marea Britanie, din Statele Unite, unde preşedinţii Roosevelt şi Taft avansează formula unui sistem de securitate `n care agresorii să primească automat sancţiuni economice şi militare din partea comunităţii internaţionale.

În iunie 1915, o Ligă pentru `ntărirea păcii, susţinută de preşedintele american Taft, militează pentru o Societate a Naţiunilor bazată pe securitatea colectivă şi `ntărirea dreptului internaţional. Preşedintele Woodrow Wilson este `nsă cel care, la 27 mai 1916, trasează, pentru prima dată, `n termeni concreţi, instituţionali, proiectul unei asemenea organizaţii. El propune o asociaţie universală a naţiunilor, care, pe lângă garanţiile de securitate, să asigure prosperitatea economică generală, accesul la materiile prime, libertatea ne`ngrădită a circulaţiei, siguranţa navigaţiei maritime. Prevenirea războaielor urma a se realiza prin garanţii reciproce, utilizarea diplomaţiei deschise şi transparente, apelul la opinia publică, cei refractari la aceste principii urmând a fi supuşi sancţiunilor economice, dar nu şi celor militare, excluse de preşedintele Wilson din considerentul opoziţiei previzibile a izolaţioniştilor din Senatul american.

Statele Unite ale Americii dispreţuiau conceptul de echilibru de forţe şi considerau imorală practica aşa-numitului Realpolitik. Criteriile americane pentru ordinea mondială erau democraţia, securitatea colectivă şi autodeterminarea. Aceasta presupunea, prin urmare, asocierea tuturor naţiunilor, fără nici o discriminare, recunoaşterea şi impunerea dreptului internaţional „deasupra tuturor intereselor particulare“, instituirea unei forţe colective, care „să nu mai fie `n serviciul ambiţiilor politice sau al egoismelor `n complot şi al ordinii şi păcii universale.

Instrument al dezvoltării paşnice şi al cooperării mondiale

Ideea lui Woodrow Wilson a fost concretizată, `n cursul anului 1918, prin mai multe proiecte propuse de americani, britanici, francezi şi italieni. Principiile fundamentale ale acestora aveau `n vedere, `n primul rând, asigurarea securităţii colective prin opunerea faţă de agresor a frontului comun al tuturor statelor participante. Mijloacele propuse pentru realizarea unui atare obiectiv erau diferite: americanii acceptau doar sancţiuni economice, britanicii voiau `mbinarea mijloacelor economice şi militare de coerciţie, `n timp ce francezii militau pentru constituirea unei armate internaţionale permanente.

Garanţia păcii durabile era considerată dezarmarea şi instituirea unui sistem de control al armamentelor. Liga urma să devină nu numai un mijloc de prevenire a războiului, ci şi un instrument al dezvoltării paşnice, al cooperării, al reglementărilor internaţionale `n diverse domenii, concepute ca paşi spre integrarea politică.

Din punct de vedere al organizării instituţionale, `n fruntea Ligii urma a se institui un Consiliu, conceput de britanici ca fiind alcătuit exclusiv din reprezentanţii marilor puteri, care să asigure şi controlul asupra reconstrucţiei economice postbelice. Americanii şi italienii au susţinut, `n schimb, formula unor membri permanenţi, reprezentând marile puteri, şi a unor membri ne-permanenţi, din rândul celorlalte state.

Consiliul a fost organizat, `n cele din urmă, ca un organ executiv şi decizional, format din cele cinci mari puteri (Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia), ca membri permanenţi, şi patru reprezentanţi ai celorlalte state, desemnaţi ca membri nepermanenţi, prin rotaţie, după criteriul geografic.

Adunarea generală s-a constituit din câte trei delegaţi din fiecare ţară, care puteau fi oficiali sau reprezentanţi ai opiniei publice. În `ntrunirile sale anuale, Adunarea avea menirea de a dezbate toate problemele importante legate de activitatea Ligii şi de menţinerea păcii `n lume, membrii având dreptul de a aduce `n faţa ei orice fapt considerat a ameninţa comunitatea internaţională. Statutul Ligii Naţiunilor, ca rezultat al unui dificil compromis `ntre diferitele interese ale iniţiatorilor, reflecta un consens limitat privind anumite obiective şi interese comune ale statelor `n domeniul asigurării securităţii şi a cooperării internaţionale, extinderea rolului dreptului internaţional, acceptarea unor standarde şi norme de comportament ale guvernelor bazate pe preceptele acestuia. În sfârşit, Secretariatul, ca organ administrativ al Ligii, avea personalul recrutat pe baza reprezentării statelor conform criteriului geografic şi membrii săi erau responsabili numai `n faţa Ligii, nu şi `n faţa statelor naţionale de provenienţă.

Strămoşul Organizaţiei Naţiunilor Unite

Statele Unite s-au retras din Liga Naţiunilor `ncă din 1920, din cauza neratificării, `n cele din urmă, a Statutului de către Senat. Japonia s-a retras `n 1933, din cauza problemei manciuriene, iar Italia `n 1937, după sancţiunile, de altfel ineficiente, adoptate de Liga Naţiunilor `mpotriva ei din cauza atacării Abisiniei. A fost admisă, `n schimb, ca membră permanentă, Germania, `n 1926, care s-a retras `n 1933, după venirea la putere a naziştilor. Uniunea Sovietică a fost acceptată `n Liga Naţiunilor `n anul 1934.

Eşecul tentativei reprezentate de Liga Naţiunilor `n direcţia asigurării securităţii internaţionale şi a eliminării pericolului de război s-a prefigurat `ncă de la `nceputurile constituirii sale. Aceasta deoarece, contrar ideilor lui Wilson, marile puteri europene `nvingătoare `n război au pus pe prim plan asigurarea securităţii proprii prin pedepsirea şi slăbirea statelor `nvinse, `n primul rând a Germaniei, prin reglementări teritoriale care să aibă `n vedere interesele lor specifice şi ale statelor aflate `n sfera lor de influenţă. Al doilea obiectiv esenţial l-a constituit izolarea Rusiei Sovietice şi impiedicarea expansiunii spre vest a revoluţiei bolşevice. Pacea izvorâtă din aceste considerente nu a fost rezultatul unui consens european, ceea ce a pus de la `nceput sub semnul intrebării durabilitatea sistemului creat.

Retragerea Statelor Unite, care au refuzat să gireze acest sistem, a lipsit Liga Naţiunilor de una din garanţiile esenţiale ale reuşitei sale, astfel `ncât nici măcar obiectivul minimal al refacerii sistemului echilibrului european prin Concertul marilor puteri nu a putut fi realizat, lipsind din acest ansamblu, alături de Statele Unite, Germania şi Rusia Sovietică.

Prevederile statutului Ligii cu privire la dezarmare au rămas ineficiente. Lipsa unei atmosfere de `ncredere reciprocă duce, `n cele din urmă, la eşecul Conferinţei pentru dezarmare din anii 1932-1934, singurul rezultat concret fiind acordul pentru interzicerea gazelor toxice.

Perspectivele eşecului Ligii Natiunilor au adus `n prim plan conturarea unor alternative pentru realizarea unei uniuni a statelor europene. Astfel, liderul de opinie liberal italian Pierro Gobetti, acceptând principial ideea wilsoniană a Ligii Naţiunilor, supune unei critici severe, la `nceputul anului 1919, modalităţile propuse pentru punerea ei `n aplicare, respingând formulele de tip federalist, precum şi pacifismul socialist - ca alternative pentru unificarea europeană. În viziunea sa, rezultatul federalismului este un stat artificial, o uniune de grupuri etnice diverse, care ascunde o varietate confuză şi contradictorie, asemănătoare imperiilor multinaţionale, care s-au născut şi au dispărut `n anumite condiţii istorice date. Gobetti contrapune acestei viziuni imaginea unei Ligi a Naţiunilor concepută ca o asociaţie economică şi culturală de state suverane, care să urmărească apropierea treptată `ntre civilizaţiile avansate, o activitate industrială şi comercială eliberată de orice forme de protecţionism, limitarea armamentelor, rezolvarea problemelor internaţionale prin arbitraj, `nlăturarea oricărei tendinţe de hegemonie prin control reciproc.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!