Limba română - liant  al unităţii românilor

Limba română - liant al unităţii românilor

Ștefania Coșuleanu, 31 August 2018

De timpuriu, în Şcheii Braşovului s-a concentrat o bogată viaţă spirituală, grefată pe o intensă şi susţinută activitate economică, pe care Braşovul a avut-o în contextul permanentelor legături cu Muntenia şi Moldova. Astăzi, de Ziua Limbii Române, am vorbit cu părintele profesor Vasile Oltean, slujitor de 51 de ani al Bisericii „Sfântul Nicolae” şi al Muzeului „Prima Şcoală Românească”, despre vechimea şi frumu­seţea limbii române, despre modul cum limba noastră a ţinut unit neamul românesc și cum românul s-a identificat cu limba din Biserică şi cu credinţa ortodoxă. Limba textelor coresiene este limba de azi, are poezie şi se simte chiar o ritmică a textului din secolul al XVI-lea, spune părintele Oltean.

De 51 de ani, prezentaţi vizitatorilor, din ţară şi din străinătate, valorile de limbă, de gândire şi de educaţie din Muzeul „Prima Şcoa­lă Românească“. Ce cuprinde acest muzeu?

Format sub egida străvechii Biserici voievodale „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului (1495), fondul de carte veche de aici ilustrează valoarea mediului cultural şi spiritual pe care l-au patronat această biserică şi slujitorii săi. Muzeul găzduieşte aproximativ 4.000 de cărţi vechi şi peste 30.000 de documente, precum şi numeroase obiecte muzeale. În 1967, când am venit aici, l-am găsit pe profesorul Ioan Colan, fost pușcăriaș, care fusese închis pentru că avea Biblia lui Andrei Șaguna în bibliotecă și nu i-a dat foc. Venind de la Canal, cu greu își mai putea găsi de lucru și a fost angajat aici ca tâmplar. Într-una din zile, a intrat în turnul bisericii, a tras de o scândură și s-a desfăcut o ușă de acces la turn. În interior a descoperit 6.000 de cărți vechi și 30.000 de documente, un adevărat tezaur de o valoare inestimabilă. Cercetând documentele, am avut tot timpul surprize mari. Doar cunoscându-ne trecutul putem construi viitorul.

În muzeu există o sală numită „Diaconul Coresi”. Care a fost însemnătatea textelor tipărite de Coresi la Braşov?

Odată cu aducerea tiparului coresian de la Târgoviște la Bra­șov (1556), nu numai că se dota școala cu noi cărți atât de necesare, dar slujitorii școlii deveneau implicit cadre capabile să sprijine activitatea de tipărire. Dintre exponatele acestei săli menţionăm „Psaltirea”, „Sbornicul”, „Octoihul”, „Cazania a II-a” ş.a. Și dac-am cetit, scria Coresi în „Cartea cu învățătură - Tâlcul Evangheliilor din anul 1567”, bine am ispitit și socotit și am aflat că toate tălcuiesc, adeverează și întăresc cu scriptura sfântă și mie tare plăcură și am scris cu tiparu voao, fraților, românilor, să fie pre învă­țătură și vă rog ca frații miei, să cetiți și bine să socotiți că veți vedea voi înșivă, cum că e mărgăritariu și comoară ascunsă.

Mânat de aceste idealuri, diaconul Coresi şi colaboratorii săi au realizat cele dintâi cărţi de circulaţie în limba română, făcând posibilă biruinţa definitivă a scrisului în limba poporului. Tipărirea, între anii 1556 şi 1588, a 39 de titluri de carte în sute de exemplare, care s-au răspândit în toate ţinuturile româneşti, consfinţeşte unitatea spirituală a acestui popor.

Afirmaţi adesea că limba primelor cărţi româneşti este şi limba de azi, pentru că ea a fost conservată în Biserică. A avut un rol esenţial Biserica în transmiterea limbii române şi a culturii?

Cel mai frumos lucru la Coresi este limba, datorită lui suntem singurul popor din lume care avem astăzi limba din veacul al XVI-lea, pentru că toate cele 39 de cărţi sunt bisericești. Altfel, în Ardeal nu știu dacă se mai păstra Ortodoxia în condițiile politice din vremea respectivă. Omul s-a identificat cu limba din Biserică şi cu credinţa ortodoxă. Limba textelor coresiene este limba de azi, are poezie şi se simte chiar o ritmică a textului. Aceste cărţi au înscris în cultura română, după aprecierea lui Lucian Blaga, „întâiul mare poem al unui neam”.

Vorbiți-ne, vă rog, despre frumusețea și vechimea limbii române.

Eu sunt uimit de frumusețea limbii române vechi, podoaba aceasta la care nu te aștepți. Un japonez care știe bine limba română m-a întrebat cum de noi avem limba în textele din secolul al XVI-lea. I-am răspuns că noi am evoluat până în secolul al XVI-lea, după această perioadă noi ne-am luptat să păstrăm limba. Noi vorbim de limba bisericească care este prezentă în aceeași măsură și în limba didactică, dar și în cartea sfântă religioasă. Cultul pentru limbă este evident în toate prefețele cărților bisericești. Dacă le citim, avem senzația unei poezii lingvistice, atât de frumoase sunt, aceasta este literatura noastră din perioada respectivă.

Putem afirma că limba a fost un factor de unitate pentru neamul românesc?

Se observă ușor că avem ace­leași texte indiferent de zona în care sunt scrise și de copiștii care le-au scris. Această unitate lingvis­tică dovedește, de fapt, unitatea teritorială și identitatea noastră ca neam. Avem același cult și aceeași limbă în toate spațiile locuite de români, chiar dacă unele zone au fost sub dominații străine diferite: Moldova sub turci, Banatul sub sârbi, Maramureșul și Ardealul sub austro-ungari (popoare diferite, de cult diferit, cu îmbrăcăminte şi comportament diferit). Iar la noi s-au menținut același cult și comportament, aceleași obiceiuri și vestimentație, limbă și credință. Această limbă comună se datorează Bisericii, care a folosit-o neîncetat.

Care este cel mai vechi docu­ment descoperit în acest valoros tezaur al Muzeului „Pri­ma Şcoală Românească“?

Una dincărțile slave ale muzeului a fost supracopertată cu file dintr-un manuscris din secolul al XVI-lea. Iar ca forzaț se folo­sește o filă dintr-un „Omiliar” slavon mult mai vechi. Textul „Omiliarului” este scris în limba slavonă, cuprinzând fragmente din „Omiliile” lui Ioan Gură de Aur, este copiat pe pergament, în grafie uncială, cu elemente de semiuncială, pe două coloane, cu cerneală neagră. Textul are 32 de rânduri pe pagină, în dimensiuni 144´24 cm, manuscrisul în baza elementelor de limbă și grafie se dove­dește a fi scris la sfârșitul secolului al XI-lea și începutul celui următor. Despre primul „Omiliar” românesc păstrat la Şcheii Braşovului putem spune că prezenţa acestui manuscris în muzeul nostru aduce după sine anumite consideraţii atât în privinţa Bisericii, cât şi a şcolii. Deşi Biserica „Sfântul Nicolae” este datată pentru anul 1495, când a început construcţia de piatră, totuşi piatra de mormânt a popei Costea (aflată în muzeul şcolii), descoperită în interiorul bisericii în 1946, dovedeşte că acest preot era înmormântat aici la 1477. Iar Bula papală din 15 decembrie 1399 a lui Bonifaciu al IX-lea confirmă pe deplin viaţa creştină în Şcheii Braşovului, unde la acea dată biserica îi deservea nu numai pe români, ci şi pe grecii şi bulgarii aflaţi aici.

„Omiliarul” vine să atragă atenţia că viaţa creştină pe aceste meleaguri exista şi în veacurile XI şi XII, când se scria acest „Omiliar”. Pe de altă parte, manuscrisul impune concluzii cu privire la activitatea didactică practicată în jurul bisericii, întrucât conţinutul textului dovedeşte cu prisosinţă acest aspect. Aceasta ne îngăduie să înţelegem nedumerirea Papei Bonifaciu, care, în Bula papală din 15 decembrie 1399, atrăgea atenţia asupra „schismaticilor“ din Şchei care primeau învăţătură. Vă prezint din manuscrisul descoperit în Şchei (prin traducere din limba slavonă) un fragment: „Avel era blând cu fratele său, de asemenea era către Dumnezeu cucernic. Să nu ne supărăm unul pe altul, să nu ne supărăm (jignim) ca să nu ne obişnuim şi pe Dumnezeu a-l supăra, ci unul pe altul să ne învăţăm şi pe Dumnezeu a-l cinsti, căci mânia asupra oamenilor şi asupra lui Dumnezeu mânie va fi”.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!