Limbajul icoanelor

Lucian Apopei, 08 Decembrie 2007

În iconografia bizantină, culoarea, care nu este doar un element decorativ, joacă un rol foarte important. Dacă arta - aşa cum afirma M. Quenot - poate prelua ştafeta cuvintelor când acestea se împiedică în faţa inexprimabilului, atunci e de la sine înţeles că-n domeniul picturii culorile au rolul esenţial. Prin asocierea lor, icoanele ajung să traducă, dincolo de realitatea obiectului, un mesaj profund, spiritual, perceput prin inconştient.

Deşi adesea decurge din tradiţie, alegerea culorii în realizarea icoanelor se supune în mare măsură semnificaţiei simbolice, de unde unii au înţeles o constrângere pentru artist, care nu va putea să dea frâu liber propriei sale fantezii. Se cunoaşte utilitatea „canoanelor“ în realizarea unei icoane, însă prin acestea nu se înţelege că iconarul este îngrădit. Şi adesea, în istoria picturii bizantine, s-a putut vedea cum culoarea lua naştere în contextul lucrării. Dacă pentru fizicieni, culoarea este doar o radiaţie cu o anumită lungime de undă, pentru iconari culoarea este un limbaj, şi încă unul extrem de variat cu înţeles spiritual în faţa căruia, uneori, cuvintele rămân sărace.

Ce culori se folosesc în icoane

Trei vopsele - albastrul, galbenul şi roşul - amestecate, pot da milioane de tonuri care au fiecare în parte caracteristici diferite, precum luminozitatea şi saturaţia. Printre cele mai utilizate culori în realizarea icoanelor sunt: albul (care nu este cu adevărat o culoare, ci corespunde totuşi sumei tuturor culorilor, dacă sunt culori-lumină), albastrul, roşul şi purpuriul, verdele, galbenul şi auriul sau negrul.

Ce „spun“ culorile

Johannes Itten spunea că „secretul cel mai adânc şi cel mai esenţial al acţiunii culorilor rămâne nevăzut chiar şi pentru ochi şi că nu poate fi contemplat decât prin inimă. Esenţialul scapă formulelor“.

Pornind de la studii de caz, semnificaţiile culorilor utilizate în realizarea icoanelor sunt numeroase. Eugen Trubeţkoi scria pe la 1916 că „paleta“ semnificaţiilor culorilor icoanei „este tot atât de infinită ca şi câmpul natural al culorilor care pot fi văzute pe cer“. Aflat în strânsă legătură cu celelalte simţuri, ochiul percepe tonuri calde sau reci, culori aspre sau catifelate, uscate sau delicate, sau fade, fiecare cu simbolistică proprie.

Albul are o semnificaţie aparte în creştinism. În primele secole, botezul se numea „luminare“. Noul botezat îmbrăca veşminte albe, ca semn al naşterii la o viaţă adevărată. Albul a devenit prin Creştinism culoarea Revelaţiei, a Harului, a Teofaniei. Albe sunt veşmintele Domnului nostru Iisus Hristos în icoana Învierii. De asemenea, albe sunt veşmintele lui Lazăr în icoana învierii sale de către Mântuitorul. Albul se foloseşte în icoane plecând şi de la cuvântele Sfântului Evanghelist Ioan: „păcatele voastre se vor face albe ca zăpada“.

Albastrul, culoarea cerească prin exelenţă, predominantă în vitraliile medievale, simbolizează în icoane smerenia tăcută. Albastrul abundă în iconografie, fiind des utilizat pentru mantia Pantocratorului, pentru veşmintele Sfintei Fecioare şi ale Sfinţilor Apostoli. Un exemplu interesant în acest sens este şi albastrul folosit de Rubliov în icoana Sfintei Treimi.

Simbol al iubirii, al jertfei şi al altruismului, roşul ocupă în creştinism un rol esenţial. Roşie este mantia lui Iisus în pretoriu, roşii sunt veşmintele martirilor, ca şi mantia Sfântului Arhanghel Mihail şi a serafimilor. Roşul poate să însemne deopotrivă egoism, ură, orgoliu luciferic şi, prin extensiune, focul iadului.

Purpura este culoarea rezervată celor mai înalte demnităţi, la bizantini aceasta fiind culoarea celei mai înalte demnităţi. Cu excepţia ceremoniilor religioase, când apărea în veşmânt alb, împăratul purta veşminte de purpură.

Deşi există un puternic contrast din punct de vedere spiritual între roşu şi albastru, aceste culori creează o armonie deplină. Putem vedea aceasta a-tunci când Maica Domnului este reprezentată având un veşmânt roşu (omenesc) peste mantia de culoare albastră (simbol al naturii divine, pentru că a purtat în ea pe Fiul lui Dumnezeu).

Verdele, simbol al regenerării spirituale, este în mod frecvent culoarea profeţilor şi a Evanghelistului Ioan, vestitorii Duhului Sfânt.

La creştini, galbenul şi aurul simbolizează viaţa cea veşnică şi credinţa, dar înainte de toate, Îl simbolizează pe Hristos Însuşi: Soarele, Lumina, Răsăritul, „Lumina oamenilor“, aşa cum spunea Sfântul Evanghelist Ioan. Ca şi în cazul roşului, şi aurul prezintă o ambivalenţă: aurul-culoare, simbol al soarelui, se deosebeşte de aurul-monedă, simbol al corupţiei.

Aurul nu este o culoare întâlnită în natură, astfel încât fondul aurit al icoanei creează un spaţiu unde trupurile nu mai trebuie să se conformeze elementelor din peisaj sau de arhitectură, astfel că, eliberate de ceea ce este pământesc, ele sunt spiritualizate.

Cafeniul, culoare a solului, a gliei, rezultă din combinaţia roşului cu albastru, verde şi negru. Icoanele sunt pline de nuanţe de cafeniu - ocruri - simbol al smereniei, al sărăciei materiale. Este culoarea mantiei călugărilor care devin „pământul cel bun al lui Dumnezeu“.

Ca şi albul, negrul înseamnă absenţa sau suma tuturor culorilor. Biblia vede în culoarea neagră noaptea originilor care precede creaţia. Folosit în icoane, negrul veşmintelor călugărilor şi preoţilor simbolizează renunţarea la deşertăciunea lumii, condiţie a vederii luminii dumnezeieşti. De asemenea o ambivalenţă: fiindcă viaţa se stinge fără lumină, pe icoanele judecăţii din urmă, cei osândiţi sunt zugrăviţi în negru. Diavolii, la rândul lor, sun zugrăviţi în negru. Peştera din icoana Naşterii este neagră, la fel este şi mormântul lui Lazăr, peştera de sub cruce şi iadul din icoana Învierii.

„Alfabetul“ culorilor

Culoarea reprezintă totalitatea radiaţiilor de lumină de diferite frecvenţe pe care le reflectă corpurile şi care creează asupra retinei o impresie specifică. Ca imagine, ea exprimă aspectul colorat al corpurilor care poate fi de o manieră „caldă“ - culoare aflată în prima jumătate a domeniului radiaţiilor luminoase (spre infraroşu) şi, „rece“ - culoare aflată în cea de a doua jumătate a domeniului radiaţiilor luminoase (spre ultraviolet). Culorile fundamentale sunt cele care nu pot fi obţinute prin amestecul altor culori, respectiv fiecare dintre culorile roşu, galben şi albastru.

În momentul de faţă, se pot obţine aproximativ 16 milioane de tonuri de culori, acest lucru fiind astăzi facil de realizat cu ajutorul sistemelor digitale.

Efectele culorii „speculate“ de medicină

Culoarea acţionează asupra trupului şi cu atât mai mult asupra sufletului. Medicina psihiatrică recurge de multă vreme la culori. În timp ce pacienţii cu stări depresive sunt aşezaţi în camere în care abundă culoarea roşie, bolnavii agitaţi stau într-un mediu ambiant vopsit în bleu şi violet. Şi aceasta deoarece culorile reci (albastrul, verdele) exprimă şi sugerează calm, blândeţe, repaus, contemplaţie, contrar excitaţiei, puterii, bucuriei, forţei, înflăcărării atribuite culorilor calde (roşul, galbenul). Încercări efectuate în acest domeniu în mai multe uzine au confirmat în mod clar efectele culorilor asupra randamentului salariaţilor. Un alt exemplu ar fi că discuţiile telefonice durează net mai puţin într-o cabină pictată în roşu decât într-una pictată în albastru. Cât priveşte expresia „a fi muncit de gânduri negre“, ea nu face altceva decât să explice efectul culorii negre asupra psihicului.

Cum devin veşmintele o haină duhovnicească

Una dintre trăsăturile distinctive ale icoanelor de tradiţie bizantină, sunt veşmintele. Ele acoperă trupul în întregime, rareori apărând gol. Există două aspecte importante cu privire la veşminte: faldurile şi culorile folosite. În stilul bizantin descrierea veşmintelor nu este naturalistă, adică formele trupului sau faldurile nu au naturaleţe, ele parcurgând aceeaşi linie spre transcendenţă. Cu toate acestea, sunt proporţionale cu braţele şi picioarele, faldurile fiind reprezentate astfel prin forme geometrice: dreptunghiuri, triunghiuri, ovaluri sau linii paralele. Aceste forme fac ca faldurile să nu imite fidel formele pe care le iau veşmintele pe trup. Acest mod de reprezentare face parte din „strădania generală a artei iconografice tradiţionale de a fi artă duhovnicească, artă anagogică, înălţând gândul privitorului de la lumea naturală, materială, la Împărăţia Duhului“, după cum spunea Constantine Cavarnos în „Ghid de iconografie bizantină“.

Veşmintele, mai ales cele ale lui Hristos, ale Pruncului Iisus, ale Maicii Domnului lasă adesea să se vadă fire de aur foarte fine, aplicate în mod paralel. De aici rezultă lumină şi bucurie. Acest procedeu, numit „assisto“, capătă o importanţă majoră. Prin calitatea sa de lumină pură, spre deosebire de culorile ce nu fac altceva decât să reflecte lumina, aurul simbolizează dumnezeirea care, ca un metal topit, curge prin trupurile transfigurate.

Scrierea numelui pe o icoană

Scrierea numelor sfinţilor pe icoane este foarte importantă. Pr. Bulgakov, în lucrarea „Icoana şi cinstirea sf. icoane“ afirmă că „pentru icoana unui sfânt, denumirea are o însemnătate esenţială, căci prin nume se împlineşte reprezentarea... Această denumire, care în exterior se exprimă prin înscrierea numelui pe icoană, se săvârşeşte prin tainica acţiune a Bisericii, sfinţire a icoanei, prin care se rânduieşte o deosebită prezenţă a sfântului în icoana sa.“

Scrierea numelui investeşte astfel icoana cu o prezenţă. Legat fiinţial de persoana Sa, numele lui Hristos, spre exemplu, actualizează prezenţa Sa activă, care nu poate fi percepută prin simţul văzului. Numele se dovedeşte a fi o armă puternică împotriva răului şi însemnarea puterii lui pe icoană ce îi conferă acesteia caracterul sacru.

Icoanele lui Hristos şi ale Maicii Domnului poartă în greceşte abrevierea numelui Mântuitorului (ICXC â Ihsu“ cristos) şi al Maicii Domnului (MP - QY â Mhihr Qeon). Adesea, în funcţie de originea icoanei, lângă inscripţia iniţială se adaugă şi alte inscripţii în limba locului de unde provine icoana. Un manual de la Muntele Athos pentru folosirea iconografilor propune o întreagă serie de nume pentru Hristos: „Atotputernicul“, „Izvorul vieţii“, „Mântuitorul lumii“, „Milostivul“, „Emanuil“, „Regele Slavei“ etc. Aureola Mântuitorului poartă întotdeauna inscripţia oWn (Cel ce este) aşezată deasupra capului sau de-o parte şi de alta. La fel şi pentru Maica Domnului: „Odighitria“ (Cea care arată drumul), „Împărăteasa îngerilor“, „Fecioara dulce mângâietoare“ (Vladimir), „Bucuria tuturor“, Mângâietoarea celor în nevoi“ etc.

O teologie a numelui

O schiţă a teologiei numelui se profilează în lucrarea „Păstorul lui Herma“, scrisă pe la mijlocul secolului al II-lea. În această lucrare se spune că „numele Fiului este mare şi minunat şi El este cel ce susţine lumea. Aşadar, dacă toată creaţia este ţinută de Fiul lui Dumnezeu, ce gândeşti de cei chemaţi de El, de cei care poartă numele Fiului lui Dumnezeu şi umblă în poruncile Lui? Vezi, dar, pe cine ţine? Pe cei care, cu toată inima, poartă numele Lui“.

Importanţa numelui la alte popoare

Puterea numelui este, într-adevăr, recunoscută în toate religiile teiste, mai ales în islam şi în numeroase culturi vechi, printre care este suficient să reţinem, spre exemplu, Egiptul, China şi lumea evreiască.

Vechii egipteni susţin că numele face parte integrantă din persoană. A-l scrie sau a-l rosti înseamnă a-i da viaţă sau a o prelungi. La chinezi, a da nume implică o luare în stăpânire a persoanei sau a obiectului în cauză. În fine, evreii au atribuit numelui lui Yahve (YHVH - „eu sunt cel ce este“, Ieşirea 3, 14), pe care numai arhiereul îl putea pronunţa, energii dincolo de orice putere de înţelegere a oamenilor. Dumnezeu este prezent şi activ în Numele Său, care trimite putere şi binecuvântarea Sa.

Se semnează autorul pe icoane?

Dincolo de „lumea“ unei simple opere de artă - artistul, creaţia sa şi privitorul -, în icoană există ceva mai mult, procesul de spiritualizare pe care icoana îl crează conduce omul spre transcendent. Dacă iconograful se dă de-o parte fără să-şi semneze numele pe lucrare, o face pentru că icoana depăşeşte atât pe pictor, cât şi pe cel care o priveşte. Absenţa realismului, caracteristică acestei arte, scoate în evidenţă procesul de spiritualizare.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!