Lirică universală: Paul Verlaine, din volumul „Înţelepciune“

15 Ianuarie 2017

Traducere de Octavian Soviany

 

                                        1

 

Grăi spre mine Domnul: „Iubește‑mă. Oftând,

Priveşte‑mi coasta, unde am unul din stigmate,

Picioarele ce‑mi fură în lacrimi îmbăiate

De Magdalena, braţul, pe lemnul crucii frânt

De multele‑ţi greşale. Şi Crucea‑n primul rând,

Piroanele şi spinii, spre‑a învăţa din toate

Ca să iubeşti, în lumea‑ţi ce‑i cărnii devotate,

Doar sângele‑mi şi carnea‑mi şi tot al meu cuvânt.

Nu mi‑am iubit eu însumi până la moarte oare

Pe tatăl meu şi fraţii‑mi şi fiii întru duh,

N‑am suferit eu însumi, ca nimeni sub văzduh,

Şi nu‑ţi plătii orbirea cu râuri de sudoare,

N‑am suspinat amarnic pentru greşeala ta,

Prietenul meu jalnic, ce vrei a mă căta?“

 

                                         2

Eu am răspuns: „O, Doamne, cunoşti cum sunt la fire.

E drept că te tot caut mereu fără folos,

Ci‑a te iubi? Eu, care mă aflu‑aşa prejos,

Pe tine, ce te mistui şi arzi întru iubire,

Pe tine, puţ al tihnei de care‑avem lihnire?

Nu vezi? Mă lupt cu mine şi sufăr doar ponos!

Au cuteza‑voi urma să ţi‑o cinstesc sfios,

Cu‑aceşti genunchi bicisnici, mustind de prihănire?

Şi totuşi eu te caut din toţi rărunchii mei

Şi voi ca măcar umbra‑ţi drept haină să îmi ţină

Dar tu n‑ai nici o umbră, tu eşti numai lumină

O, limpede fântână, amară pentru cei

Ce‑şi îndrăgesc damnarea, o tu, ce eşti doar scapăr,

Afarâ de ochii care sub un sărut se‑mpleoapăr.“

 

                                         4

 

‑ Au nu‑i prea mult, o, Doamne? Să te iubesc?

                                                                Dar cum?

Nu! Nu cutez! Pe tine a te iubire n‑o să

Cutez! Nu voi! Pe Tine - a vânturilor roză

Între atâtea vânturi ale iubirii? Tu‑n

Cei sfinţi îţi afli locul şi‑n cela ce e bun,

Nu‑n păcătos, albină suavă ce repoză

Pe‑a inocenţei floare când mugureşte, roză.

Să te iubesc pe tine, eu, eu? Sunteţi nebuni,

Părinte, Fiu şi Spirit? Eu, laşa căzătură

Ce şi‑a făcut din rele a doua ei natură

Şi are în vedere,‑n auz, în mirosit,

În gust şi‑n pipăire, în sufletu‑i căit,

Dorinţa doar să‑l vadă, cuprins de o vâlvoare,

Pe‑Adam cel vechi dintr‑însul că arde şi că piare?

 

                                         6 

 

‑ Mi‑e frică, Doamne! Duhul mi‑e apucat de tremur.

Eu văd că‑i trebuinţă a te iubi. Dar dat e

Să‑ţi fiu iubitul ţie, tu, care eşti Dreptate,

De care pânâ şi drepţii cu frică se cutremur?

Şi în ce chip? Căci, iată, se nourează cerul

Ce‑n inimă‑l crezusem a fi pe‑nseninate,

Şi parcă peste mine cernita‑i boltă cade.

Au drumul pânâ la tine nu cade‑se a temu‑l?

Tu îmi întinzi o mână ca să îmi pot scula

Această biată carne şi sufletu‑ntr‑o rână,

Dar o să pot vreodată eu strângerea‑ţi de mână

Să o îndur? Putea‑voi a pune fruntea mea

Pe pieptul tău, pe dulcea ta inimă, vreodată

Aşa cum şi‑a fost pus‑o Apostolul altâdată?


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!