Liviu Suhar: „Trăim într-un mimetism dezordonat şi ne pierdem identitatea“

Adriana Mutu, 22 Iulie 2007

Îl găsesc în atelierul de creaţie, undeva pe strada Lăpuşneanu din Iaşi, cufundat într-o lectură relaxantă despre simbolurile şi arhetipurile culturale ale umanităţii, ascultând în surdină muzică clasică, înconjurat de schiţe, planuri, tablouri şi obiecte tradiţionale. Scăldat în razele dimineţii ce se răsfrâng prin fereastra întredeschisă, pictorul Liviu Suhar deapănă amintiri despre copilăria şi studenţia sa, parcă proiectate în mit: cultul pentru Lucian Blaga, poezii puse la index, copiate pe furiş, întâlniri cu marile personalităţi ale culturii româneşti. Poveşti demult apuse, însă retrăite permanent cu frenezie şi bucurie.

Locul de obârşie al artistului este Iacobeni, o localitate situată pe Valea Bistriţei, la 12 kilometri de Vatra Dornei, într-o zonă de interferenţă a tradiţiei maramureşene şi bucovinene. „Localitatea e foarte veche, nu cunosc exact atestările, dar de vreo 200 de ani încoace e marcată de un anume specific“, povesteşte Liviu Suhar. „După ce Bucovina a fost cedată austriecilor, un baron austriac a descoperit în zonă zăcăminte de mangan. Atunci a pornit exploatarea acestor bogăţii ale subsolului. Povestea zice că 50 de familii de mineri germani au venit la Iacobeni, trecând munţii pe timp de iarnă, cu sănii trase de câini. Aşa că în satul meu natal convieţuiau deopotrivă românii, care se îndeletniceau cu creşterea animalelor, şi germanii, care iniţiaseră exploatările de mangan. În acest context, sigur că satul a avut un anumit specific, cu religie ortodoxă, catolică şi reformată“. Pentru că era o zonă prosperă în perioada interbelică, la Iacobeni s-au stabilit numeroşi comercianţi. Acesta este istoria locului.

„Sorbeam cu nesaţ istorisirile fabuloase ale bătrânilor“

Cât priveşte descendenţa familiei sale, pictorul continuă firul poveştii. „Strămoşii mei au venit de undeva din nord şi se numeau Suhard. Erau meseriaşi: un frate cojocar, celălalt cizmar şi colindau, după obiceiul locului, pe la casele cu copii mulţi ca să le facă încălţăminte şi cojoace. Unul s-a însurat cu o româncă, altul cu o nemţoaică. Eu mă trag dinspre partea românescă, mama încă trăieşte, dar tata s-a pierdut acum 20 de ani. El a lucrat de toate: şi la pădure, a fost şi functionar la CFR, casier, cojocar, a făcut de toate cele, ca să putem trăi“.

Înconjurat de natură, trăind în sânul unei familii unite, în care a deprins rosturile autentice ale credinţei, formându-şi un cult al omeniei şi al valorilor tradiţionale româneşti, copilul care avea să surprindă mai târziu ipostaze ale condiţiei umane, în forme şi culori, şi-a adăpat curiozitatea din misterele fecunde ale codrilor. „Am avut o copilărie nemaipomenit de frumoasă, deşi nu era boieria pe care o au copiii de astăzi. Mă fascinau poveştile bătrânilor, sorbeam cu nesaţ istorisirile lor fabuloase, cântecele prin care vibra întreaga fiinţă, doinele, baladele, toate astea îmi făceau sufletul să prindă nişte frânturi, contururi artistice. Locurile prin care am colindat, misterele ţesute în jurul lor, toate astea m-au încărcat, mi-au stimulat imaginaţia. Era perioada în care încă se mai păstrau într-o stare arhaică evidentă tot felul de obiceiuri legate de sărbători“.

Primii paşi în arta plastică

Primul contact cu desenul l-a avut în şcoala generală, când a început să reprezinte diferite forme. „Nu o făceam cu abilitate, nici nu aveam cum, dar simţeam o plăcere deosebită. Parcă resorturile mele intime prindeau forme concrete de exprimare. Mă încurajau şi comparaţiile de la şcoală, probabil că mă detaşam faţă de alţi copii de-o seamă cu mine. Nu aveam profesori de specialitate, ţin minte că făceam desenul cu profesorul de matematică sau cu vreo profesoară care preda la ciclul al II-lea geografie“.

Treptat, a răsărit dorinţa de a umple timpul liber cu desenul şi lecturile. Citea ce putea, pentru că familia nu avea o bibliotecă acasă, iar cărţile se găseau greu. „Biblioteca din localitate era epurată, din cauza sistemului de după război. Găseam mai ales cărţi de literatură sovietică. Ţin minte că odată strânsesem nişte bani, pentru că fusesem cu colindul, şi am mers la librărie. Acolo am descoperit o carte, „Poveşti de vânătoare“ sau aşa ceva; era a lui Sadoveanu. M-au atras ilustraţiile, de asta am cumpărat-o. Aşa am descoperit şi plăcerea lecturii, pentru că povestirile lui Sadoveanu îmi erau, prin conţinutul lor, familiare. Regăseam ceva din atmosfera în care eu însumi trăiam“, continuă artistul, răsfoind mental filele istoriei sale.

Liceul la care a învăţat se numea atunci „Şcoala Medie de Artă“, actualul Colegiu Naţional „Octav Băncilă“. Profesorii care s-au perindat pe la catedră i-au înţeles structura interioară creativă şi doar l-au îndrumat, nu l-au forţat să lucreze într-un anumit stil. „Am avut şansa să am profesori foarte buni, artişti remarcabili, formaţi în perioada interbelică la Academia de Arte din Iaşi: pe Ştefan Dimitrescu, Tonitza. Chiar dacă poate am avut profesori care nu au spus lucuri prea savante, pentru faptul că m-au lăsat în pace, n-au intervenit să mă îndrume pe o direcţie care le-ar fi putut conveni lor, ăsta e un merit esenţial al pedagogiei artistice, pentru că poţi perturba evoluţia unui tânăr, impunându-i nişte canoane rigide. Fiind crud, în formare, şi pe deasupra şi constrâns, el rămâne un produs aproape epigonic“.

„Mai bine patru ore de matematică, decât o oră de desen“

Profesorii nu au fost indiferenţi, i-au acordat încredere şi l-au susţinut. Din atitudinea lor, tânărul de atunci a înţeles că trebuie să continue, să îşi rafineze stilul. „În mod special port recunoştinţă unui profesor care mai e încă în viaţă, Paul Iligor se numeşte. Cu domnia sa am făcut desenul în clasa a IX-a. Era opusul tuturor profesorilor pe care îi cunos cusem până atunci. Era extraordinar de insistent şi nu permitea să trecem superficial peste nişte etape. Nu era dur, ci exigent. La cei 15 ani pe care îi aveam, era exact ce-mi trebuia. Când ştiam că se apropia ora de desen, iar el va veni în spatele meu să-mi zică „Nu-i bine! Mai la stânga, mai la dreapta!“, parcă mă strângea ceva. În clipa aia îmi spuneam că mai bine fac patru ore de matematică decât o oră de desen. A fost lecţia vieţii mele. Ce a sădit în mine la vremea aceea a rodit însutit după. Maturizându-mă, trecând în clasele superioare, până la Institut, în mintea mea s-au deschis nişte căi, s-au configurat câteva viziuni asupra creaţiei. Mărturisesc deschis, după 50 de ani, că aceea a fost lecţia vieţii mele“.

Coleg cu Ioan Alexandru, Ana Blandiana şi Dumitru Fărcaş

În 1962, Liviu Suhar devine student la Institutul de Artă „Ion Andreescu“ din Cluj. Generaţia sa a fost sub tutela artistică a pictorului emerit Aurel Ciuhri, „artist cu opera închegată. Genul de artă pe care am ajuns să-l fac nu mergea pe traiectoria concepţiei lui artistice. Aurel Ciuhri era un pictor de factură post impresionistă, cu un anume lirism. Nu ne-a impus nimic, doar ne-a explicat principiile de bază“.

În timp ce artistul evocă perioada studenţiei, muzica instrumentală ascultată în surdină îşi măreşte amplitudinea, în consonanţă cu trăirile intense din tinereţe. „Am ajuns la Cluj pentru că nu aveam bani de bilet de la Vatra Dornei la Bucureşti. Am mers acolo pentru că era mai aproape“.

Nu regretă alegerea făcută, pentru că atmosfera studenţească de la Cluj l-a stimulat foarte mult. Un vast orizont cultural şi artistic îl îmbia să exploreze resorturile umanităţii, să descopere mistere încifrate pentru a le transfigura cu ajutorul pensulei şi culorilor. „În Piaţa Centrală îl vedeam pe Agârbiceanu, sprijinit pe o bancă, aveam şansa să cunosc personalităţi literare. În atmosfera aceea universitară exista un cult al lui Blaga. Poetul era considerat un profet al generaţiei tinere. Avusesem norocul să nimeresc într-un cămin unde stăteam cîte 35 în cameră. Zic noroc pentru că majoritatea erau filologi şi îmi împărtăşeau din cultura universală, luam contact cu operele marilor scriitori pe care nu avusesem ocazia să îi citesc.“

Era perioada în care studenţi erau Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Nicolae Prelipceanu, Gheorghe Piţut. „Aveam patul alăturat de aceste mari nume. Mergeam la cursurile lor de Istoria Literaturii Universale, am audiat un semestru întreg cursurile lui Gabriel Spiridon despre Eminescu şi cursurile de literatură comparată ale profesorului Liviu Rusu. Incursiunile în literatură îmi completau bagajul cultural, îmi stimulau imaginaţia creatoare. Eram foarte apropiat şi de studenţii de la Conservator, eram nelipsit de la concertele lor, am fost coleg de serie cu celebrul Dumitru Fărcaş, care a făcut oboi în Conservator, cântând în paralel muzică populară“.

Poeziile lui Blaga, copiate pe furiş

În planul formării intelectuale, efervescenţa acelor timpuri a fost extraordinar de fecundă, aşa cum artistul însuşi mărturiseşte. Cu entuziasmul specific vârstei, făcea dese escapade la prietenii din alte oraşe, vizitându-i. „Îmi aduc aminte că am fost la Lancrăm, la mormântul lui Blaga. Ne-am urcat într-un nenorocit de camion, ne bătea şi vântul şi ploaia, dar pentru noi nu conta. Tot ce ne doream era să reuşim să aprindem o lumânare la mormântul marelui scriitor. Blaga fusese interzis în perioada aceea, cu greu făceai rost de ceva să citeşti. Păstrez şi acum un caiet în care, datorită unui bun prieten, mi-am transcris tot volumul «Poemele Luminii». Copiam în fiecare seară câte două, trei poezii, pentru că altfel nu le puteam avea, erau puse la index. Asta era prin ’62 – ’63“.

Documentare la Griviţa Roşie

La 20 de ani, toate aceste întâmplări aveau o reverberaţie specială, adâncă, pentru artistul plastic. Deşi regimul comunist a avut ororile lui, studenţii de la Arte Plastice aveau condiţii de studiu, primind din belşug materiale, pânze, culori, cartoane. „Aveam cu ce lucra, asta era important. Student sărac, nu-mi permiteam să amân vreun examen. Ce să mai vorbesc de luxul de a avea vreo restanţă. Trebuia să iau bursă, că altfel nu-mi permiteam să rămân acolo. Deci n-am gustat din fericirea de a fi restanţier, iar de acum chiar nu mai am nici o şansă“, râde pictorul.

După fiecare perioadă de sesiune se făcea practică de documentare în diverse zone. Liviu Suhar povesteşte că a fost de două ori la Bucureşti, unde obiectivele principale erau la Griviţa Roşie. „Am văzut acolo lucruri extraordinare pentru un pictor. Să vezi turnătorii, spectacole cu iradiaţii de lumină, muncitori atenţi, toate s-au transformat într-un fond documentar în subconştientul meu. Conjugate cu lecturi, fuzionau perfect cu ceea ce păstram ca amintire de acasă“. Privind retrospectiv, etapa studenţiei a fundamentat starea interioară şi personalitatea pictorului. Cu timpul, lucrurile au evoluat, iar concepţia artistică s-a conturat în linii precise. „În meseria asta, un pictor se maturizează din punct de vedere al gândirii, în general, după 40 de ani“, destăinuie artistul.

Primele lucrări expuse au fost în perioada liceului, unde se organiza chiar şi un festival al Şcolii de Artă. Ca student, a expus la cenacluri în Bucureşti. „Pe vremea aceea nu aveai cum să expui la cenaclurile mari. Acum e total invers. Moda e ca studenţii din anul I să expună. Nici nu ştiu cum au ajuns aici şi vor să expună. Am însă convingerea că din toată marea asta de «pictori» cei care au într-adevăr chemare vor reuşi. Nici noi n-am fost toţi geniali. Am învăţat meseria, însă artişti foarte mari n-au ajuns toţi“, apreciază Liviu Suhar, făcând o comparaţie între generaţiile de pictori.

Arta sau familia?

În ceea ce priveşte propriul univers plastic, artistul spune că a rămas fidel creării unui topos meditativ, poetic, filosofic. „Încerc să transmit stări care să-l pună pe gânduri pe privitor, să-l incite la descoperirea altor ipostaze ale condiţiei umane. Ceea ce fac eu în atelier sunt picturi care ţin de un proces de elaborare ceva mai îndelungat, de momente de intimitate. În ultimul timp abordez portretistică, lucrări care s-ar încadra în tiparul naturii moarte, deşi, paradoxal nu sunt naturi moarte, pentru că eu mă joc cu formele. Eu nu reprezint obiecte, ci forme plastice. În esenţa lor pot sugera că sunt obiecte, însă comportă o altă simbolistică, cu multiple valenţe, care trebuie să inducă privitorului o anumită stare. În general, folosesc cromatica riguroasă, energică, nu-mi place ambianţa morbidă, excesul de negru“, explică pictorul câteva dintre propriile coordonate artistice.

Ascultându-i istoria, în minte mi se conturează o întrebare care necesită un răspuns ferm: ce este mai important în viaţa unui artist, familia sau creaţia? Zâmbind, Liviu Suhar îmi spune că era previzibil să-l întreb aşa ceva, pentru că, în general, oamenii tind să disocieze, să pună graniţe între condiţia de om şi cea de artist. „Ele se îngemănează, în nici un caz nu se exclud. Ambele sunt importante, pentru că întregesc existenţa. Am 40 de ani neîntrerupţi petrecuţi la catedră, n-am abandonat nici o clipă atelierul de creaţie şi în nici un caz familia. Trăiesc cu convingerea că lucrurile astea se completează“.

„Tinerii nu mai au modele“

„Odată le-am propus studenţilor mei o compoziţie după poezia lui Blaga, «Trei feţe». Lucrările lor m-au pus pe gânduri, toate exprimau o confuzie generală. Când am vorbit cu ei, au recunoscut acest lucru. Societatea impune alte valori, e un sistem nebulos, dezordonat, dement şi cei care pierd sunt tinerii. Când eram şi eu la această vârstă, visul meu era foarte bine conturat, vroiam să fiu pictor, ţinta mea avea bătaie lungă. Acum, situaţia e alta. Tinerilor le lipseşte direcţia, nu mai au modele, tradiţia e considerată depăşită. Trăim într-un mimetism dezordonat, care ne face să ne pierdem identitatea. Pe cât e de adevărat, pe atât e de trist“.

„Oamenii sunt atraşi de compoziţiile cele mai bune“

Înconjurat de tablouri, Liviu Suhar vorbeşte despre semnificaţia lor simbolică, nu doar materială. „Orice tablou este un autoportret, pentru că, în esenţă, exprimă ceva din personalitatea mea. Toate îmi sunt dragi, pentru că sunt rodul muncii mele, am investit şi timp şi trăire sufletească. Cu vremea, te detaşezi de creaţia ta, intervine posibilitatea de a face o judecată mai atentă, o analiză obiectivă. Atunci descoperi şi greşeli, simţi dacă nu ai fost suficient de încărcat emoţional“. Chiar dacă lucrarea corespunde unor parametri estetici, s-ar putea să nu comunice nici un mesaj, să nu transmită nici o vibraţie. „Anulezi totul când vrei să explici. Sunt oameni care nu au neapărat o cultură artistică, dar care, atunci când sunt într-o sală de expoziţii, se îndreaptă instinctiv poate spre cea mai bună lucrare. Nu poţi explica de ce. E pur şi simplu emoţia ta transpusă plastic şi care rezonează cu cea a privitorului“.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!