Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Loc pentru fiecare

Loc pentru fiecare

Un articol de: Pr. Cosmin Daniel Pricop - 11 Aprilie 2010

Să recunoaştem deschis că, de multe ori când fie ascultăm pericopa evanghelică din Duminica Tomii, fie rememorăm în diverse ocazii acest eveniment, nu puţin important din rânduiala lui Dumnezeu cu lumea întreagă, aplicăm imediat această stare a Apostolului la viaţa noastră sau regăsim pasaje existenţiale proprii în atitudinea lui iniţială. De fapt, prezenţa acestei stări de fapt, aşa cum este ea ilustrată biblic, s-a împământenit atât de profund în cotidianul creştin şi s-a mulat cu precizie pe dimensiunea şi variaţiile comportamentale ale existenţei umane încreştinate, încât până la crearea unei sintagme proverbiale nu a mai rămas decât un pas. Făcut, de altfel. Toma necredinciosul nu este nici pe departe o particularitate exclusivă a creştinismului popular românesc, expresia, de acum celebră, caracterizând omul şi contextul lui (atât cu alţi oameni, cât mai ales cu Dumnezeu) în multe alte culturi creştine europene şi nu numai.

Necredincioşia lui Toma s-a perpetuat cu timpul, marcând istoria unei umanităţi care tot de-a lungul istoriei şi-a manifestat libertatea în acest sens, începând cu Raiul primordial şi continuând, cred, până la Raiul final. Desigur, mulţi au căutat pentru ea denumiri savante sau chiar camuflate în termeni interesanţi, în încercarea de a o justifica, asociind-o adesea inteligenţei umane şi făcându-i loc printre principiile ştiinţelor moderne. "Obiectivitatea" sau chiar "circumspecţia" constituie încă specificitatea majorităţii demersurilor umane de cunoaştere, care, din păcate, a fost circumscrisă şi teologiei, din momentul în care aceasta s-a numit ştiinţă, şi care uneori echivalează trist credinţa cu ignoranţa.

Gestul Apostolului poate fi condamnabil, fără doar şi poate, cu atât mai mult cu cât Învierea pe care El o contestă fusese deja anunţată repetat de Cel care stătuse lângă ei atâta vreme şi Care afirmase despre Sine, prin cuvânt şi faptă: "Eu sunt Adevărul!" Totuşi, dincolo de "circumspecţia" izvorâtă din lipsa contactului senzorial, Toma a fost sincer. Cu sine, cu ceilalţi şi în definitiv cu Dumnezeu. Nu a putut pricepe cum Cineva, pe Care îl văzuse păşind pe via dolorosa, se întorsese după numai trei zile pe via gloriosa. Însă îndoiala care îi cuprinsese sufletul este îndepărtată imediat prin mărturisire. Onestitatea recunoaşterii propriei neputinţe a alungat cuibărirea frustrării unei recunoaşteri şi acceptări politicoase, dar nesincere. Pentru Toma, obiectul credinţei se impunea să devină obiectul cunoaşterii, lucru care s-a şi întâmplat de fapt. Sau poate că Toma se făcea, în acele momente de întrebare, purtătorul de cuvânt sau mai curând ilustratorul unei atmosfere de aşteptare ce caracteriza întregul univers al celor care crezuseră în Iisus Hristos. Să încercăm un exerciţiu de imaginaţie: ce am fi făcut noi în locul "Geamănului"? Cum am fi reacţionat? Câtă încredere am fi avut în cele afirmate de alţii?

Până a răspunde la aceste întrebări legate de momentele incipienţei creştinătăţii, care pot presupune un oarecare efort de cunoaştere a împrejurărilor de atunci, să ne îndreptăm atenţia asupra realităţii actuale, trăite, cotidiene. Cum Îl cunoaştem sau Îl înţelegem astăzi pe Hristos, având înainte exemplul lui Toma şi al altor nenumărate persoane care de atunci se întreabă constant, ca şi el, dacă Hristos a înviat şi se lămuresc ca atare? Ne-au ajutat în vreun fel întrebarea lui Toma şi soluţionarea ei? Suntem mai credincioşi acum decât Toma atunci? Mărturisim la unison că Hristos a înviat la fiecare Sfântă Liturghie, făcând desuetă întrebarea de acum 2000 de ani, dar, în ciuda acestui fapt, oare nu căutăm cu dinadinsul, iar şi iar, semnele cuielor din palmă şi ale coastei rănite?

Şi totuşi acestui Apostol Biserica i-a dedicat o cinstire deosebită, într-o duminică specială: prima de după Paşte. Totul dintr-un considerent simplu: l-a privit pe Toma în întregimea reacţiilor lui, fără a se împiedica de neputinţa lui momentană, ci subliniind recunoaşterea şi mărturia lui pentru veşnicie - "Domnul Meu şi Dumnezeul Meu!" Poate că nu e neapărat condamnabil ca în fiecare dintre noi să fie un Toma. Cu o singură condiţie. Să fie neapărat şi întotdeauna Hristos cu palmele şi coasta Lui.