Reportaj
Fotografii: Mihnea Păduraru

Locașul secular de lângă culele din Măldărești

Dumitru Manolache, 17 August 2016

Lumea tradițională, autentică, aproape apusă, a satelor românești păstrează uneori în matca lor verticalitatea câte unei biserici vechi ca bornă identitară, peste care nici timpul, nici metehnele omenești, nici cine mai știe ce schilodeli ale vremurilor nu o pot îndoi. Ea rămâne acolo, în inima locului, ca un veac înfipt în istorie, continuând cu răbdare să-și lumineze, să-și strângă și să-și ocrotească fiii. Este și cazul Bisericii „Sfântul Nicolae” din Măldărești, județul Vâlcea, care, deși peste fruntea ei au trecut mai bine de două veacuri de încercări, a rămas verticală.
Un tei secular, din al cărui miez scorburat de insecte se ridică firave, străvezii, rămurelele unui alt tei, sintetizează, cel mai convingător, în simbolistica faptului, ideea continuității. A vieții fără de sfâr­șit și, până la urmă, a înveș­ni­cirii. Acest copac se află în curtea bisericii despre care vorbim și reflectă convingător ce se întâmplă și cu sfântul locaș, monument istoric de categoria A, cu arhitectură brâncovenească.

Timpul zidirii acestei biserici se încadrează între 1774 și 1790, pe vremea domnitorului Ioan Alexandru Ipsilante, ca lucrare a credinciosului jupan Gheorghe Măldărescu, fiul lui Constantin Clement Măldărescu, și a soției sale, Eva. Locașul se leagă de restul satului prin drumuri ce se adună în preajma lui ca spițele unei roți în jurul butucului. În timp, a mai primit două hramuri: „Sfântul Gheorghe” și „Sfinții Voievozi”.

Istorie și legendă

De o frumusețe dantelată în rotunjimea arcadelor pridvorului și în „românitatea” chipurilor sfinților și ctitorilor, locașul respiră aerul unui voievod încărunțit, dar încă stăpân pe brațul său drept. Nu se poate vizitând acest loc să nu simți, dincolo de juliturile zidurilor și de funinginea depusă peste fețele sfinților, lumina ce clocotește în robustețea întregului, mirosul de veac așezat cu capul pe strane, trecutul însuși respirând în prezent. Fixate ca tălpici ai scaunului arhieresc, două ființe fantastice, poate lei, poate dragoni, poate lupi, cine știe, privesc, adulmecă, păzesc creația: lumea, cerul, aerul, lumina, istoria, timpul. Și tot rotindu-te, refuzat de cuvinte, atins la inimă de taină și frumusețe, nu poți trece cu vederea nici legenda locului, nici pe măldărenii anonimi care s-au jertfit pentru neam, fie în timpul Revoluției lui Tudor Vladimirescu din 1821, fie în Războiul de Independență din 1877. Toți, dimpreună cu alții, sunt prezenți aici. Și pentru că am vorbit de legendă, se spune că un chipeș căpitan din oastea lui Mihai Viteazul, pe numele lui Tudor Maldăr, căzut în mâinile tătarilor, se făcu iubit de fiica hanului care, în secret, îl eliberă și fugi cu el la Cula din Măldărești, ridicată de Nan Paharnicul, ajunsă mai târziu în proprietatea Grecenilor. Șapte copii i-ar fi făcut tătăroaica, toți vrednici și neînfricați, care au dus mai departe faima Măldă­reștilor.

Dar istoria din jurul acestei biserici se leagă foarte mult și de Cula cea veche a Măldă­reștilor, unde venea însăși Regina Maria cu viitorul rege Mihai, prieteni apropiați ai familiei Duca, pe care istoricul spaniol Francisco Veiga îl caracteriza ca fiind „ultimul politikon al românilor”. Și nu o putem trece cu vederea nici pe doamna Olga Greceanu, artisul care a imortalizat în cula familiei ima­gini de frescă din trecut, luând ca model tabloul votiv al Bisericii „Sfântul Nicolae”. Peste pragul bisericii, cu siguranță, au pășit nu numai prim-ministrul Ion G. Duca, soția sa Nadia, ci și magistratul Ștefan Pleșo­ianu, academicianul Constantin Ionete, alături de țărani simpli care și-au regăsit identitatea fie în chipurile sfinților înveș­niciți în varul tencuielii, fie în luciul mânerelor scaunelor din strană, tocite generații la rând de coatele părinților și copiilor rugători care, în timp, s-au mutat tăcuți și demni alături, în cimitir.

Continuitate în bucurie

Astăzi, Parohia Măldărești face parte din Protopopiatul Horezu și-l are ca paroh pe tânărul preot Mădălin Iacovescu. „Mai viețuiesc în sat puțin peste 200 de credincioși, majoritatea bătrâni pensionari. Dar este îmbucurător faptul că acești oameni se spovedesc destul de des. Așa poți să comunici mai ușor cu ei. Mulți tineri au plecat, iar localitatea trăiește drama majorității satelor din România: depopularea, îmbătrânirea, sărăcia, abandonul. Cea mai apăsătoare problemă este singurătatea. Deși avem biserică nouă, continuăm să slujim și aici la hramuri și atunci când fiii parohiei doresc să se cunune sau să boteze în acest locaș. Rămași puțini, oamenii sunt foarte atașați de biserică. Vin la slujbe de la kilometri, pentru că parohia este răsfirată. Biserica se află însă în centrul ei. De aici pleacă și aici se întâlnesc principalele drumuri ale satului. Ce simt când slujesc la acest altar nu se prea poate exprima în cuvinte”, ne spune părintele Iacovescu.
Din cei aproximativ 100 de copii din evidențele școlii, mai puțin de jumătate sunt localnici. Restul sunt din satele și chiar din comunele învecinate. „Cu copiii din parohie desfășurăm activitățile cuprinse în programul «Hristos împărtășit copiilor» și altele care să țină vie nu numai credința, ci și legătura cu satul, cu tradiția lui. Spunea la un moment dat Părintele Patriarh Daniel că astăzi lumea nu este afectată de o criză economică, ci de una morală. Și eu cred că de aici pleacă foarte multe probleme. De aceea ne ostenim ca Biserica să joace un rol determinant în pregătirea morală a tinerilor, care trebuie să perceapă corect sensul vieții în aceste vremuri tulburate. Uite, de pildă, de când am venit în această parohie, am un băiețel paraclisier, care este nelipsit de la slujbe. L-a adus la început o mătușă la spovedit și de atunci este mereu prezent. Are 12 ani și-l cheamă Bogdan”, ne mai spune părintele paroh.

Prin asemenea copii, întocmai exemplul pomului ce crește din scorbura teiului secular, se poate duce mai departe viața și se poate conserva identitatea comunității, precum verticalitatea exemplară a bisericii vechi a satului. Pentru că, uneori, o anumită continuitate în deznădejde, ca să-l parafrazăm pe Albert Camus, sfârşeşte prin a naşte bucurie. Și noi credem că, până la urmă, despre o asemenea bucurie mărtu­ri­sește în veac și biserica-monument din Mădărești. Căci nu este vorba doar de o bucurie omenească, ci de una în care identitatea comunitară, mântuirea și veșnicia poartă chipul Mântuitorului. Și la Domnul toate sunt posibile.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!