Documentar
Lumea în faţa Judecăţii

Lumea în faţa Judecăţii

Prof. Univ. Stelian Tofană, 18 Februarie 2012

Tabloul judecăţii finale ne cutremură pe toţi. Nimic din totalitatea vieţii pământeşti nu va rămâne atunci acoperit, neapreciat, nevalorificat, nejudecat, ci pentru toate se va răspunde într-o deplină şi nouă înţelegere a tuturor, de către toţi. Astfel, prin judecata finală vor fi pecetluite pentru veşnicie sfârşitul lumii, precum şi soarta fiecărui om care a trăit în ea. Atunci se va vedea desăvârşit că trecutul nimănui n-a murit, ci îl va însoţi mereu, fie în bine, fie-n rău, după răsplata sau pedeapsa pentru faptele săvârşite. Istoria lumii în întregul ei va din nou prezentă în faţa tuturor, nu numai cu cele ce s-au petrecut în planul vizibil, ci şi cu cele din planul ei invizibil.

Ideea că istoria în curgerea ei se va încheia printr-o judecată universală pe unii îi sperie, iar pe alţii îi mângâie. Îi sperie pe toţi aceia care n-ar dori ca pentru unele perioade din istoria vieţii lor să trebuiască să dea seama şi îi mângâie pe aceia pentru care istoria, prin instrumentele ei, a fost nedreaptă cu ei, umilindu-i, nedreptăţindu-i, exploatându-i, persecutându-i, anulându-le identitatea şi aruncându-i într-un anonimat nemeritat. Pentru aceştia, aşteptarea Judecăţii universale e singura consolare şi speranţă într-o dreptate finală care va aşeza istoria, în întregul şi în părţile ei, omenirea întreagă de la primul om, Adam, şi până la ultimul, în cadrul firesc al raportului dintre virtute şi răsplată, dintre păcat şi pedeapsă.

Timpul Judecăţii finale

Sfinţii Evanghelişti sunt expliciţi în redarea evenimentelor finale, care vor premerge şi vor urma judecăţii universale. În acest sens, Sfântul Matei scrie: "Iar când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna în faţa Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii precum desparte păstorul oile de capre" (Mt. 25, 31-32). Acestea sunt cuvintele care stau la temelia credinţei şi a aşteptării noastre că Mântuitorul Hristos va veni a doua oară pentru a judeca viii şi morţii din toate timpurile şi din toate locurile şi a instaura dreptatea supremă. Prima dată S-a arătat pe pământ sărac, umil, desconsiderat. A doua oară va veni plin de slavă, în toată strălucirea Sa, ca Împărat atotputernic, înconjurat de puterile oştilor cereşti ale sfinţilor îngeri. Prima oară a venit între oameni să proclame Legea; a doua oară, la sfârşitul lumii, va veni să constate în ce măsură ea fost împlinită sau nu, şi astfel să pedepsească pe cei care au desconsiderat-o şi să răsplătească pe cei ce au urmat-o.

După ce toate semnele se vor împlini, stihiile Universului se vor schimba din temelie. Astfel, în a doua Epistolă sobornicească a Sfântului Petru, autorul mărturiseşte: "Dar Ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile arzând se vor desface şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui... din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! Dar noi, potrivit făgăduinţelor Lui, aşteptăm ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea" (2 Petru 3, 10-13).

Desigur, citind acest text, ne punem o întrebare: De ce natură va fi acel foc? Va fi el unul material, şi astfel întregul Univers va fi distrus printr-un cataclism natural? Nu! Focul de care vorbeşte autorul epistolei va fi unul de natură spirituală. Este vorba de o putere a lui Dumnezeu, de o energie dumnezeiască, care va avea proprietatea de a transforma, într-o clipă, starea actuală a existenţei materiale a Universului într-una spirituală, reînnoită, având alte calităţi şi însuşiri de fiinţare. Acest foc va fi unul asemănător limbilor "ca de foc" de la Cincizecime (Fapte 2, 3-4) care, coborându-se peste Apostoli, nu i-a ars, ci i-a transformat, într-o clipă, din neînvăţaţi în învăţaţi, din neînţelepţi în înţelepţi, din fricoşi în îndrăzneţi, din anonimi în arhicunoscuţi. Aşadar, într-o clipă, o energie dumnezeiască îi transformă pe Apostoli dintr-o stare într-alta, fără însă ca ei să-şi piardă statutul iniţial creatural; au devenit, într-o clipă, altceva şi altcineva.

Aşa va fi şi la sfârşitul lumii: chipul actual al ei va fi schimbat, într-o clipă, dintr-unul material într-unul spiritual, în care stare va rămâne veşnic. Dreptatea despre care vorbeşte textul, ca aşteptare asiduă a creaturii, exprimă nădejdea ei febrilă potrivit căreia pământul eshatologic, reînnoit va fi dominat de o dreptate dumnezeiască desăvârşită. Dreptatea este legată inexorabil de existenţă. Pe pământul nou eshatologic noi vom continua să fim, iar existenţa umană reînnoită va fi caracterizată în fiinţarea ei doar de dreptatea dumnezeiască desăvârşită. Aceasta înseamnă că relaţiile umane imperfecte de pe pământ vor dispărea cu totul după schimbarea chipului actual al lumii. Noul chip al lumii reînnoite va corespunde noului chip al statutului spiritual al omului reînnoit.

Sfântul Simeon Noul Teolog, deşi lasă impresia că ar vorbi despre un foc material, prin caracterul metaforic al comparaţiei pe care o face, lasă să se înţeleagă totuşi o aluzie la o energie nematerială care va schimba totul într-o clipă: "Precum trupurile noastre când se desfac nu devin cu totul nimic, ci se înnoiesc iarăşi prin înviere, aşa şi cerul şi pământul şi toate cele din ele, sau toată zidirea, fiindcă s-a învechit şi s-a murdărit de păcatele noastre, se vor desface de către Făcătorul Dumnezeu prin foc, adică se vor topi şi se vor face noi şi neasemănat mai strălucitoare de cum sunt acum".

Acesta va fi momentul Cincizecimii universale, de supremă putere, în care creaţia întreagă va fi transfigurată de Duhul lui Dumnezeu. Aşadar, un pământ nou şi un cer nou vor fi zidite ca locaşuri ale veşnicei Împărăţii a lui Hristos Biruitorul.

După toate acestea, va urma apoi judecata. Astfel, înaintea "tribunalului divin" se vor aduna toţi oamenii care au trăit sub soare, de la Adam şi până la ultimul muritor, pe care Parusia Domnului îl va surprinde în viaţă. Dacă aici, în lume, multe procese puse pe rolul tribunalelor pot fi anulate sau amânate, dacă la sentinţele de condamnare mai există căi de amnistie, curţi de apel, când îngerii vor suna din trâmbiţele lor învierea obştească, fiecare se va scula din morţi şi se va înfăţişa cu frică şi cu cutremur, pentru a fi judecat de Nemitarnicul Judecător. Sentinţa pronunţată va fi definitivă şi irevocabilă.

Dreptatea Înfricoşătoarei Judecăţi

Vorbind de motivul Judecăţii Universale, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu o va face din două motive: pentru a-şi face dreptate Lui Însuşi şi pentru a face dreptate aleşilor Săi.

Când cineva îşi face dreptate lui însuşi înseamnă că îşi ia în apărare propria cauză, propriile interese, care nu i-au fost respectate sau i-au fost desconsiderate.

Vorbind despre Dumnezeu, vedem cum în lumea noastră El este dispreţuit, tăgăduit, necrezut. Şi pentru că Fiinţa Sa este nevăzută, intangibilă, mulţi s-au grăbit să spună că nici nu există, ba chiar că a murit. Puterea Sa este nebăgată în seamă, iar providenţa Sa contestată. Vălul de taină sub care cred mulţi că se ascunde Fiinţa divină va fi dat la o parte definitiv. Profetul din vechime striga: "Scoală-te, Doamne, şi-ţi apără pricina. Ia aminte la ocările pe care, în fiecare zi, ţi le aruncă cel fără de minte!" (Ps. 74, 22). Dumnezeu îşi va apăra, cu adevărat, cauza în ziua cea mare a Judecăţii. Atunci, în toată strălucirea şi măreţia Sa, se va arăta tuturor, credincioşi şi necredincioşi, că există, că este viu şi că puterea Lui e infinită. Ceea ce-i va îngrozi şi-i va cutremura şi mai mult pe cei din faţa scaunului de Judecată va fi nu numai puterea lui Dumnezeu, ci în primul rând vederea unui Dumnezeu al dreptăţii.

Dacă în viaţa aceasta Dumnezeu apare sub chipul unui Tată milostiv, care iartă totul, făcând să răsară soarele şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, şi peste păcătoşi şi peste cei virtuoşi (Mt. 5, 45), la Judecata de Apoi El va apărea numai ca Judecătorul drept, nemilos şi nemitarnic, stăpân al dreptăţii desăvârşite.

Cât priveşte al doilea motiv al Judecăţii finale, Dumnezeu va face dreptate desăvârşită şi definitivă tuturor acelora care L-au iubit, L-au urmat curajos şi L-au slujit cu demnitate şi în mod necondiţionat.

Observăm că aici, pe pământ, toate sunt amestecate: grâul cu neghina, virtutea cu fărădelegea, dreptatea cu nedreptatea, minciuna cu adevărul, iubirea cu ura. Ceea ce este şi mai dureros e faptul că de cele mai multe ori aici, pe pământ, drepţii suferă, iar păcătoşii triumfă. Astfel, îl vedem pe Irod la o masă a fărădelegii, iar Ioan Botezătorul cade victima unei femei desfrânate; împăraţii romani idolatri se distrează, iar creştinii nevinovaţi sunt sfâşiaţi în arene de fiarele sălbatice, spre deliciul şi fantezia lor; bogaţii, cei mai mulţi nemiloşi, îşi cheltuie banii în distracţii şi desfătări fără noimă, iar muncitorii şi săracii suferă de nedreptate, exploataţi fără milă pe "moşiile" lor. Dar... răbdare! Vine şi ziua socotelilor, când fiecare va da seama, plătind pentru nedeptăţile sale. Atunci toţi cei care au băut fărădelegea ca apa vor auzi nemitarnica şi irevocabila sentinţă: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui" (Mt. 25, 41). Iar cei năpăstuiţi desconsideraţi, nedreptăţiţi, exploataţi, persecutaţi vor auzi mângâietoarea chemare: "Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii" (Mt. 25, 34).

Iubirea, criteriul Judecăţii

Ceea ce este important de remarcat este faptul că binecuvântatul loc din Împărăţia lui Dumnezeu va fi obţinut pe temeiul practicării iubirii. Evanghelia care este rânduită spre a fi citită în Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi este tocmai aceea în care Mântuitorul Hristos ne spune că orice bucată de pâine întinsă unui om flămând înseamnă ospătarea Sa; că o haină dată unuia lipsit de îmbrăcăminte înseamnă îmbrăcarea lui Hristos; că o vizită făcută unui bolnav într-un spital înseamnă a-L vizita pe Hristos. Este important să ştim că Fiul lui Dumnezeu nu este numai sus, în cer, ci şi aici, jos, pe pământ, pe strada noastră, la locul unde muncim, în autobuz, în spital, în persoana oricărui om aflat în nevoie şi în suferinţă.

În omul care strigă cu glas stins sau viu după ajutor, în ochii lui stinşi de durere şi de suferinţă, strigă sau priveşte Hristos. Suferinţa devine astfel un mediu mai aparte al revelării lui Dumnezeu.

Aşadar, criteriul Judecăţii finale va fi practicarea sau nepracticarea iubirii de oameni, care îşi are temeiul în înţelegerea semenului ca chip al lui Dumnezeu pe faţa căruia El poate fi citit mereu. Hristos a dat cel mai bine chip uman lui Dumnezeu, în Sine, prin Întruparea şi slujirea Sa ca Om. Acesta este şi motivul pentru care Judecata va fi făcută de către Mântuitorul Hristos, şi nu de către Dumnezeu Tatăl. Numai Iisus poate să constate cel mai bine în ce măsură cei judecaţi de către El au chipul Lui întipărit în oameni. Părintele Dumitru Stăniloae, citându-l pe Sf. Maxim Mărturisitorul, spune că atunci "vor plânge toţi cei care au râs de toate cele serioase, vor fi roşi în adâncul sufletului cei ce au urât pe fraţi, i-au pizmuit, i-au înşelat, calomniat, minţit, îndepărtat de la cele trebuincioase vieţii... strâmbându-şi inima cei ce n-au avut în ei sinceritatea iubirii" .

Fiecare om va cunoaşte deplin nu numai faptele săvârşite, ci şi urmările faptelor lui de după moarte, fiind judecat şi pentru acestea. În acest sens, Judecata universală va însemna şi o revelare supremă a planului divin în istorie, a contribuţiei aduse de oameni, din toate timpurile şi locurile, pentru a-l realiza sau împiedica, omul devenind astfel responsabil şi pentru desfăşurarea creaţiei de după el în timp. Privită din acest punct de vedere, Judecata de Apoi va scoate nu numai "toate măştile individuale de pe oameni, ci şi multe măşti de care a fost acoperită istoria ca întreg, sau diferite epoci sau evenimente din desfăşurarea ei... Tot binele şi răul făcute în lume nu vor apărea ca entităţi abstracte, ci imprimate în starea oamenilor şi în recunoştinţa sau mustrarea cu care se vor întâmpina unii pe alţii".

Referindu-se la aceste stări de dramatice intensităţi de trăire, Sfântul Vasile cel Mare spune: "Stând de jur împrejurul tău, cei nedreptăţiţi de către tine vor striga către tine, căci oriunde ţi-ai întoarce ochii vei vedea chipurile faptelor tale rele. Aici orfanii, dincolo văduvele, acolo săracii doborâţi de tine, slujitorii pe care i-ai azvârlit, vecinii pe care i-ai supărat".

După toate acestea va urma părăsirea totală şi definitivă de către toţi; tăcerea şi singurătatea eternă se va aşeza, ca un ocean, peste toţi. Astfel, ieşirea din orice dialog şi comunicare cu cineva va însemna întunericul veşnic sau începutul eternităţii fără de mângâiere. În aceasta va consta iadul!

Aşadar, toate acestea vor deveni cândva realitate, iar de veşnicie ne apropiem indiferent că credem sau nu, că vrem sau nu, că ne place sau nu. În faţa acestei provocări, lumea de azi are de urmat o singură alternativă sau sentinţă-îndemn: "Pentru aceea, iubiţilor, de vreme ce voi pe acestea le aşteptaţi, străduiţi-vă să fiţi aflaţi de El fără prihană şi fără vină, în pace" (2 Petru 3, 14).


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!