Religie şi ştiinţă
Lumea, paradis terestru sau pronaos al Împărăţiei lui Dumnezeu?

Lumea, paradis terestru sau pronaos al Împărăţiei lui Dumnezeu?

Progresele ştiinţelor şi dezvoltarea extraordinară a tehnologiilor au scos la iveală o serie întreagă de date şi de potenţialităţi ascunse în natura înconjurătoare. Pe de o parte, s-a constatat, în diverse forme, că întreg universul şi natura înconjurătoare au caracteristici fizice care se potrivesc într-un mod remarcabil cu viaţa omului. Pe de altă parte, ştiinţa a dovedit, prin diversele tehnologii, că materia lumii posedă structuri şi este guvernată de legităţi ce îi conferă o elasticitate extraordinară, putând încorpora o varietate impresionantă de creaţii şi proiecte inginereşti.

Până în urmă cu un secol, omul de ştiinţă folosea proprietăţile chimice şi fizice ale materiei în construcţii şi transporturi, în industria alimentară sau în medicină, combinând în diverse feluri elementele materiei existente, creând compuşi noi, cu diverse proprietăţi terapeutice, materiale şi texturi noi, potrivite pentru construcţii, îmbrăcăminte, sau dispozitive cu diverse întrebuinţări. Între timp, lucrarea omului a pătruns mai adânc în interstiţiile materiei. Astăzi, el manipulează nucleele atomilor, producând energie nucleară, operează cu molecule şi atomi, direct în straturile intime ale materiei, în chirurgia moleculară sau în nanotehnologii, vizualizează detalii extrem de fine în structura corpului omenesc şi a lucrurilor din lume, prin laparoscopie, prin rezonanţă magnetică nucleară sau prin raze X, construieşte atom cu atom, procesoare cu puteri de calcul extraordinare, în industria informatică.

Toate acestea arată că materia lumii e croită parcă pentru creaţiile inginereşti ale omului. Aproape că nu există descoperire semnificativă în câmpul ştiinţelor care să nu fi primit întrebuinţări imediate în viaţa omului, aproape că nu este structură sau proprietate a materiei care să nu fi incorporat imediat un proiect ingineresc care să îşi dovedească cu uşurinţă utilitatea.

Creaţia ca spaţiu al mişcării şi devenirii omului

Mai general, s-ar putea spune că lumea înconjurătoare şi universul întreg sunt pentru om ca un fel de bandaj potrivit, ce-i acoperă toate nevoile vieţii lui. S-ar putea spune că omul "mănâncă" lumea creată, consumând ca hrană materiile ei nutritive depozitate în plante şi animale, care-i intră în trup, şi-l ajută să subziste. În acelaşi timp, omul "respiră" materie din lume, în forma aerului, care îi este necesar ca să poată trăi; se îmbracă cu materia lumii înconjurătoare, în felul ţesăturilor obţinute din firele plantelor şi din diversele proprietăţi chimice ale substanţelor pe care le găseşte în lume şi îşi trăieşte viaţa în adăposturi construite cu materia lumii.

Pe alt plan al vieţii, omul experiază lumea, ca spaţiu al mişcării şi al devenirii sale, prin eforturile de cunoaştere şi prin deliberarea cu privire la diversele moduri de întrebuinţare a lucrurilor din ea. Prin aceasta, lumea, cu lucrurile şi potenţialităţile ei, se arată ca loc al creşterii sale şi al exercitării lui etice. Omul explorează lumea, îi denumeşte tiparele de ordine şi diversele ei structuri, dezvoltând matematici şi limbaje variate, care îi scot la iveală frumuseţea ei şi care rafinează şi raţiunea, şi simţurile lui. Totodată omul foloseşte lumea ca spaţiu al deschiderii tot mai largi pentru simţurile sale, dar şi ca material pentru intenţiile lui inginereşti, care-i lărgesc tot mai mult orizontul de expresivitate plastică şi capacităţile de proiectare şi implementare a tehnologiilor. Omul transformă lucrurile lumii înconjurătoare, prin diverse inginerii, prin noi combinaţii, în exerciţii creatoare tot mai complexe, exersând puterile lui şi dezvăluind potenţialităţile ei, punându-şi puterile lui în act şi pe ale ei în operă. Dar lumea îi furnizează omului şi gânduri ziditoare, orientându-i mintea, prin întrebări succesive şi prin legături cauzale între părţile ei, către temeiurile ei şi ale lui. În acest sens, s-ar putea spune că omul foloseşte întâlnirea cu lumea şi viaţa lui în ea, ca material de reflecţie şi ca spaţiu ce germinează întrebări existenţiale şi descoperiri edificatoare. Prin toate acestea, lumea se descoperă ca scară pentru om, către limitele sale şi un fel de fereastră ce deschide pe om spre ceea ce îi depăşeşte şi pe ea, şi pe el.

Cercetarea lumii şi instrumentalizarea ei nu împlinesc pe om

În acelaşi timp, însă, pe măsură ce puterea omului asupra naturii pare că se extinde tot mai mult, se poate vedea din ce în ce mai bine că incursiunile ştiinţei în studierea anatomiei lucrurilor sensibile şi a trupului omenesc şi amploarea tehnologiilor ce instrumentalizează natura nu pot satisface toate nevoile spirituale ale persoanei, întrucât nici luate în parte, nici la un loc, aceste situaţii remarcabile nu-i pot furniza omului un sens, un înţeles pentru adâncimea şi unicitatea lui, şi cu atât mai puţin, nu-i pot împlini nevoia lui de iubire. Dimpotrivă, cum observă fizicianul Alexei Nesteruk, chestionând atomii şi moleculele cu privire la taina persoanei, "identitatea şi unicitatea persoanei", ajunge să fie tot mai închisă în "capcana cauzelor şi explicaţiilor fizice", rămânând "fără nici o lumină sau strălucire care să deosebească de celelalte existenţe"1.

Omul, între cer şi pământ

Toate aceste situaţii fac aproape inevitabilă constatarea că omul este în acelaşi timp o parte a lumii, dar nu este întru totul din ea, întrucât are ceva care o depăşeşte. Nimeni nu poate tăgădui că omul are trup material, constituit din elemente fizice care nu se deosebesc cu nimic faţă de cele care alcătuiesc lucrurile şi vietăţile. În acelaşi timp însă, este aproape la fel de evident că năzuinţele omului trec dincolo de marginile acestei lumi, de zidul lucrurilor sensibile, prin întrebări, căutări şi nevoi care nu îşi găsesc toate răspunsurile în ea. Situaţia aceasta este exprimată, în diverse forme, în multe locuri. Considerat doar ca trup, omul pare a fi doar un simplu "rezultat al influenţelor fizice, psihologice şi sociologice care l-au modelat din afară", care îl fac să pară "un lucru între altele", în timp ce, înţeles ca spirit, lui nu i se poate nega o anumită "libertate acosmică", întrucât poartă în sine "cauzele care se presupun că acţionează asupra lui"2; el este microcosmos şi "sinteză a întregii creaţii", pe care poate să "o cunoască din interior", dar şi "persoană după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu", care "transcende universul", fiind un fel de "interfaţă între cele vizibile şi cele invizibile, între carnal şi spiritual"3, trăind la "răscrucea tragică", "dintre spirit şi materie, dintre bine şi rău, vizibil şi invizibil, sensibil şi insensibil, dintre acesta şi aceea, dintre "Eu" şi "Tu"4. Chestiunea este remarcată şi de Sfinţii Părinţi: "Omul e fiinţa care dispune el însuşi de sine, ţinând seama în mod liber de legi, dar nefiind întru totul supus unei legi, ca lucrurile şi animalele"5.

Teologia ortodoxă dezvăluie în aceste situaţii un temei spiritual şi un corelativ etic. Pe de o parte, aşa cum remarcă Nesteruk, lumea mărginită în care trăieşte omul, şi imboldul lui spre nemărginire, "limitarea fizică în spaţiu şi timp şi capacitatea nelimitată de a cunoaşte lumea" îşi au "originea în Logosul lui Dumnezeu"6. De cealaltă parte, potrivit părintelui Stăniloae, fiind într-un anumit sens, mai presus de natură, omul o face instrument al voinţei sale, "putând-o umple de Duhul dumnezeiesc şi de libertatea Lui cu totul superioară, care-i întăreşte şi lui libertatea", sau dimpotrivă, putând alege să-i fie rob, devenind o simplă "piesă a naturii, sau mai prejos de natură"7.

Dumnezeu se poate uni cu creatura Sa

Din perspectivă teologică însă, aşa cum s-a spus cu alt prilej, întrucât este Opera lui Dumnezeu, lumea este mâncare spirituală pentru mintea lui înfometată de cunoaştere. Câtă vreme sunt puse în legătură cu Dumnezeu, toate cele existente în lumea fizică se vădesc a fi taine, în sens larg, prilejuri de a ne apropia şi mai mult de El. Iar toate acestea sunt posibile, tocmai pentru că Dumnezeu poate lucra asupra creaturii, în realitatea ei vizibilă, pentru că Dumnezeu se poate uni cu creatura Sa. De fapt, aşa cum remarcă părintele Stăniloae, acesta este înţelesul cel mai general al Tainei în teologia ortodoxă8.

Potrivit gândirii Sfântului Maxim Mărturisitorul, unirea dintre Dumnezeu şi Creaţie, a început la Creaţie, întrucât în raţiunile tuturor celor create există o tainică prezenţă a Cuvântului care le întemeiază şi o lucrare a Lui în "susţinerea şi cârmuirea spre ţinta deplinei lor uniri cu El"9. În Taina unirii lui Dumnezeu cu Creaţia, omul are o poziţie deosebită, fiind veriga de legătură între cer şi pământ "în care se întâlnesc creatul şi necreatul, având trup material şi suflet insuflat de Dumnezeu, având materia trupului ca mediu de lucrare a spiritului"10. De firea omenească, scrie Părintele Stăniloae, se foloseşte şi Dumnezeu atunci când realizează o nouă Taină, a unirii şi mai strânse între Creator şi creatură, la Întrupare. "Creatorul este şi creatură, adâncul de necuprins şi subiectul a toate făcător, se face şi raţiune omenească, cu conştiinţă limitării ei şi trup sesizabil, infinitul se face finit, umplându-l pe cel din urmă de cel dintâi. Prin aceasta, orizontul infinit al cunoaşterii realităţii supreme se face deplin străveziu pentru om", încât Hristos "a făcut din umanitatea asumată mijloc de unire şi de îndumnezeire a întregii umanităţi şi creaţii în Dumnezeu"11.

Biserica este creaţia aflată pe drumul desăvârşirii

Ei bine, actualizarea acestei unităţi ia forma Bisericii, "a treia Taină în care Dumnezeu Cuvântul restabileşte şi ridică la o treaptă mai accentuată unirea Sa cu lumea, înfiinţată în actul Creaţiei, dar slăbită prin păcatul omului"12. Prin Taina Botezului se naşte omul nou, "deschis comunicării cu Sfânta Treime", prin Mirungere se înmoaie "rigiditatea egoistă", iar Duhul Sfânt imprimându-se "ca o pecete în toate organele trupeşti prin care lucrează sufletul lui"13. Prin Sfânta Euharistie, Hristos nu mai pătrunde în om "doar prin harul sau prin energia Lui, asemenea apei sau untdelemnului, ci cu însuşi Trupul şi Sângele Lui", încât unirea cu El ajunge "la treapta cea mai înaltă"14. Dar, aşa cum subliniază părintele Stăniloae, în Sfintele Taine puterea Sfintei Treimi lucrează în elementele creaţiei cosmice, care devin mijloace spre "spiritualizare şi spre viaţă veşnică", încât, prin Hristos, în Duhul Sfânt, natura întreagă redevine mediu comunicant al iubirii Sfintei Treimi faţă de oameni şi a oamenilor între ei15.

Toată constituţia lumii se resimte de pe urma Întrupării lui Hristos. Materia lumii create este sfinţită de har, primind în ea lucrarea Duhului Sfânt; timpul Creaţiei căzute se schimbă în timpul Bisericii, "eternitatea intră în timp şi funcţionează ca prezent continuu"16, deschis către evenimentele trecute şi viitoare; spaţiul Universului este transfigurat prin Sfintele Taine, devenind "spaţiul împărăţiei, patria reală a creştinilor"17.

Mai mult decât atât, prin unirea firii omeneşti cu firea dumnezeiască în Hristos, şi materia lumii create cuprinsă în trupul Lui omenesc este unită cu dumnezeirea Lui. Încât prin Moartea şi Învierea Lui, materia Trupului Său este deplin transfigurată, îndumnezeită, înveşnicită. În acest fel, se deschide orizontul larg al înţelegerii şi deopotrivă al tainei transfigurării trupurilor noastre şi al materiei lumii create, ce se va petrece în Împărăţia lui Dumnezeu. Firea şi viaţa omului, materia, spaţiul şi timpul, întreaga natură şi universul întreg se înnoiesc, întrucât ele devin, după Întruparea lui Hristos, şi după Pogorârea Duhului Sfânt, mediu al Duhului creator18.

În lumina acestor transformări, se vede mai lesne că toate sunt chemate să devină "templu al Dumnezeului celui viu", "templu în dezvoltare, templu ce se mişcă desăvârşindu-se în Dumnezeu, şi în care Dumnezeu Se mişcă "spre o unire şi o transparenţă tot mai deplină"19. În acest fel, omul, trupul şi mintea lui, universul întreg şi fiecare parte a lui sunt destinate să devină biserică încă de la Creaţie. Creaţia este Biserică şi Biserica este "creaţia restabilită şi în curs de restabilire şi desăvârşire"20. "Fiecare component al universului e o biserică, chiar prin construcţia lui minunată. El arată că e construit de Dumnezeu ca să-i fie locaş. Cuvântul din Proverbele lui Solomon 9, 1: "Înţelepciunea Şi-a zidit Sieşi casă" se potriveşte nu numai lumii ca întreg, ci şi fiecărui component al ei"21.

Jertfa lui Hristos restaurează omul şi întreaga Creaţie

Teologia aşadar dezvăluie legătura profundă dintre om şi lume, şi cu Dumnezeu. Omul este chemat aşadar să ridice toate cele din lumea sensibilă spre viaţa spirituală, punând toate cele din lume în legătură cu El. Posibilitatea vieţii spirituale este dată în orice situaţie de viaţă, în lumea creată de Dumnezeu. În lumina acestor consideraţii se poate vedea că omul nu trebuie să închidă năzuinţele sale în lumea creată. El nu trebuie să se oprească la materia şi potenţialităţile ei, pentru potrivirea lor cu el. El nu e destinat să fie complementul lumii create, ci fiul lui Dumnezeu după har. Şi, în acest fel, toate celelalte se dezvăluie a fi trepte spre Dumnezeu. Omul nu trebuie să rămână doar cu imboldul de a-şi înveşmânta trupul cu hainele făcute din ţesătura materiei, pentru că este chemat să se îmbrace cu Hristos la Botez. Omul nu trebuie să mulţumească cu hrana pe care o oferă lumea creată, care îl ajută să subziste, căci Hristos i-a dat lui Trupul şi Sângele Lui, ca hrană cerească, Sfânta Euharistie, pentru viaţa veşnică. Hristos este Pâinea Care se coboară din Cer şi care se oferă ca hrană spirituală şi în înţelesurile lucrurilor din lume, ca pregustare a Euharistiei. Omul nu trebuie să supravieţuiască prin consumul de apă, să se întreţină şi să se cureţe cu ea, pentru că Duhul Sfânt este Apa vieţii care-i asigură lui viaţa spirituală; el nu trebuie să respire doar fiziologic, aerul lumii create, ci poate dobândi harul Duhului Sfânt, respiraţia vieţii lui spirituale, cereşti, ca pregătire în viaţa aceasta, în comuniune cu semenii, pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Materia lumii poate alcătui mai mult decât adăpostul vremelnic pentru traiul omului; ea poate alcătui pereţii şi chipul văzut al Bisericii, locul consacrat dinspre care pleacă, prin Sfintele Taine, deschiderea şi transfigurarea materiei şi cosmosului întreg, către Împărăţia lui Dumnezeu. În lumina aceasta se vede că strădaniile şi lucrarea omului nu trebuie să aibă în atenţie doar lumea înconjurătoare, ci şi ogorul sufletului. De aceea, cultivarea virtuţilor şi viaţa în Hristos-Adevărul se dovedesc a fi exersări destinate să-i desăvârşească puterile omului, mintea, inima, voinţa şi simţurile, gândurile şi dorinţele, ajutându-l să crească în iubire, în comuniune şi în cunoaşterea Adevărului prin comuniunea de credinţă şi iubire. Toate ostenelile sale, toate gesturile şi lucrările omeneşti se deschid spre planul vieţii spirituale, întrucât tot ceea ce a fost rânduit ca parte sau putere a firii noastre a fost şi este unit cu Hristos, curăţit şi sfinţit de El. De aceea, toate Sfintele Taine se dezvăluie a fi remediile desăvârşirii, care pun materia lumii la o lucrare mai înaltă, iar rugăciunea, şi, prin excelenţă, Sfânta Liturghie, se arată a fi exercitările spirituale cele mai înalte ale omului.

Note:

1 Alexei Nesteruk, Universul în comuniune. Către o sinteză neopatristică a teologiei şi ştiinţei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 366.

2 Merleau Ponty, 1982, Sense et Non-Sense, Evanston, Northwestern University Press, p. 72, apud Alexei Nesteruk, op. cit., p. 263.

3 Patriarh Ignatie IV al Antiohiei (1988), "Three sermons", Sourozh: A journal of Orthodox Life and Thought, 38, 1-14 (3), apud Alexei Nesteruk, op. cit., p. 269.

4 Justin Popovici, Abisuri filosofice, pp. 23-29, p. 265, apud Alexei Nesteruk, op. cit., p. 265.

5 Nota 53, în Sf. Ioan Scărarul, Scara, cap. 1, în Filocalia românească, vol. IX, pp. 43-44.

6 Ibidem.

7 Ibidem.

8 Pr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 8.

9 Apud ibidem, p. 8.

10 Ibidem, pp.8-9.

11 Ibidem, p. 10.

12 Ibidem.

13 Pr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 200.

14 Ibidem.

15 Ibidem, p. 203.

16 Panayotis Nellas, Omul animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 154.

17 Ibidem, p. 153.

18 Pr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 27.

19 Pr. Dumitru Stăniloae, Introducere la Ambigua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 57.

20 Pr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 11.

21 Nota 6, Ibidem.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!