Lumea - piaţă de desfacere sau scară spre cer?

Diac. Adrian Sorin Mihalache, 25 Octombrie 2008

În fiecare zi, într-un fel sau altul, avem dovada faptului că vestimentaţia, cultura sau profesiile se schimbă cu repeziciune. Aproape nici un aspect al vieţii şi nici un obicei nu par să reziste sau să dăinuie. Epocile se scurtează, curentele din literatură, artă, arhitectură, design sau industrie se înmulţesc tot mai mult şi trăiesc fiecare tot mai puţin. Producţiile de masă, fie că este vorba de industrie, cinematografie sau altele caută să se situeze mereu cu un pas înaintea trendului, să devanseze prezentul, să se înrădăcineze direct în viitor. Cu fiecare generaţie de produse destinate publicului larg, producătorii îşi propun obiective maxime: ridiculizarea tuturor predecesoarelor. Se risipesc prototipuri de avangardă, opţiuni şi funcţii sofisticate în toate produsele, de la electronicele de uz casnic, la autoturisme. Electronica simplă a invadat întreaga producţie destinată pieţei de consum. Termometre de cameră, frigidere, banale ceasuri sau aparatura de bord din dotarea autoturismelor, toate sunt înzestrate cu funcţii complexe, dintre cele mai neaşteptate.

Datele ştiinţelor, inovaţiile sau rezultatele ingineriei sunt introduse grăbit în halele de producţie, încorporate în bunurile de consum şi lansate imediat în piaţă, pentru o viaţă scurtă. Un televizor produs în urmă cu 10 ani, care are încorporată întreaga tehnologie de vârf a anilor ’90, pare astăzi mult mai vechi decât erau apreciate corăbiile vikingilor de către navigatorii secolului al XIX-lea. Fiecare generaţie de articole şi produse, din industrie sau cultură, trăieşte tot mai puţin şi este uitată tot mai uşor. Peste ea se aşază, triumfătoare, o altă generaţie, care va dura şi mai puţin.

Însă multitudinea de oferte şi putinţa de a alege nu sunt valabile doar în privinţa achiziţiilor de bunuri. Societatea deschisă oferă libertate de mişcare, regimurile democratice protejează persoana umană şi comunităţile, conferind dreptul la autodeterminare. Aşa se face că, o parte însemnată dintre semenii noştri pot alege reşedinţa unde locuiesc, profesia, corporaţia unde vor fi angajaţi, operatorul de telefonie, oraşul şi chiar ţara în care vor trăi. Astăzi se pot schimba, cu aproape aceeaşi uşurinţă, gerderoba, unele organe din corp, chiar şi fizionomia; cultura, limba, dar şi credinţa...

Pe de altă parte, în orice birou, printr-un simplu cablu optic şi un calculator de putere medie, omul poate concedia prezentul, timpul, locul şi pe toţi cei apropiaţi lui. Tehnologia îi oferă astăzi putinţa de a evada din viaţa reală. În spaţiul virtual, omul îşi poate alege o altă identitate, poate selecta alţi parteneri virtuali cu care să comunice virtual, poate naviga prin lumi fictive, trăind o viaţă falsă, secretă şi, adesea, interzisă. Imensul univers virtual, constituie astăzi spaţiul perfect în care putem evada din lumea reală, un loc unde ne putem ascunde de noi înşine, într-atât de bine, încât ajungem în situaţia de a nu ne mai regăsii.

Tirania efemerului

Abundenţa, concurenţa şi consumul au instaurat tirania efemerului peste întreaga viaţă. Jucând tot mai conştiincios rolul consumatorului febril, omul grăbeşte tot mai mult expirarea celor ce-i sunt oferite de piaţă şi solicită tot mai vocal „noutatea absolută“. Lumea seamănă tot mai mult cu o imensă piaţă de desfacere, unde abundă oferta, unde se găsesc de toate şi se poate alege orice, cu multă uşurinţă. Într-o astfel de lume, traiul are adesea conotaţiile unei tranzacţii prelungite, o neîntreruptă deliberare, în faţa unei nesfârşite liste de oferte, încât umplem clipele, mintea şi viaţa cu dileme: unde vom stabili reşedinţa, ce reţea de telefonie vom alege...

Dar lumea pe care o avem la dispoziţie nu este doar un spaţiu al abundenţei, destinat să ne acopere nevoile imediate. Ea poate fi şi scară spre împărăţia lui Dumnezeu. În fiecare lucru creat este întipărită amprenta adâncă a Creatorului. În spatele exploatării abuzive a naturii, a resurselor şi lucrurilor din lumea creată, stau ascunse înţelesuri edificatoare pentru om. Însă, câtă vreme manifestăm doar intenţii de cucerire a lumii pentru beneficii economice, vom pierde cel mai adesea toate aceste înţelesuri duhovniceşti ascunse în ea. Viaţa superficială şi felul acesta de a privi lumea doar ca pe o sursă a bunăstării materiale ne împiedică să câştigăm comorile ascunse dincolo de suprafaţa ei sensibilă. Dacă dorim să facem din lume doar o piaţă destinată profitului economic imediat, nu mai putem vedea în ea o şcoală plină de lecţii spirituale, destinate să ne urce dincolo de noi şi de ea, spre Cel ce ne-a dăruit-o. Pentru o astfel de întrebuinţare a ei, pentru a fi scară spre Cer, este necesar un alt fel de a trăi.

Lumea - laborator de creaţie

Din perspectivă teologică, faptul că, prin lucrarea lui, omul produce o multitudine de lucruri noi, combinând lucruri şi puteri din lumea creată, dezvăluie potenţialul extraordinar al lumii create. Toate cele făcute de om, pe baza celor descoperite în creaţie, arată că lumea este pregătită pentru un subiect capabil să-i înţeleagă lucrurile, puterile şi legităţile ei, capabil să le dea în mod liber o anumită întrebuinţare. Dumnezeu ne-a lăsat un important bagaj de posibilităţi, ca să putem dispune în mod creativ chiar de... creaţia Lui!

Însă întreaga diversitate de lucruri produse de om arată şi faptul că el doreşte ca realizările sale să fie mereu mai multe, şi mai bune. În dorinţa aceasta de a depăşi, prin ceea ce face, ceea ce era deja făcut, teologia poate întrezări năzuinţa omului de a se depăşi pe sine, dorinţa lui de a înainta tot mai mult în cunoaştere şi în lucrarea bună. Teologia filocalică ne îndeamnă însă să vedem în tot ceea ce descoperim în lume, în lucrurile sau resursele ei, dar şi în imboldul nostru de a depăşi natura prin cultură şi inginerie, îndemnuri pentru lucrarea virtuţilor noastre şi semnul că suntem destinaţi să ne odihnim în Cineva care depăşeşte lumea aceasta.

Lucrarea lui Dumnezeu, „ascunsă“ în lume

Întruparea lui Dumnezeu, coborârea Lui în lumea creată, arată rostul lumii şi locul nostru în ea. Sf. Maxim Mărturisitorul scrie că „pentru noi, cei groşi la cugetare, a primit să Se întrupeze şi să Se întipărească (să ia chip) în litere, în silabe şi cuvinte, ca din toate acestea să ne adune pe încetul la Sine pe noi, cei ce urmăm Lui, uniţi în Duh, şi să ne ridice la înţelegerea simplă şi liberă de relaţie, aşa de mult concentrându-ne pe noi pentru Sine în unitatea Sa, pe cât de mult S-a desfăşurat pe Sine pentru noi, prin pogorământ“ii. Părintele Stăniloae comentează aici faptul că Întruparea Cuvântului în Hristos pentru oameni e pusă în legătură cu încorporarea Lui în toate lucrurile, „ca în nişte semne în fiecare e întreg, şi în toate cele diverse, fără diversificare. E întreg fără să Se compună cu cele compuse şi fără să Se facă văzut cu cele văzute. E prezent în toate prin raţiunile lor ce iradiază din aceeaşi Raţiune şi în toate cuvintele ce ni le adresează prin ele acelaşi Cuvânt ipostatic. Acesta e un mod prin care ni Se face cunoscut nouă celor din trup. Prin toate ne adună treptat la Sine, unindu-ne în Duh cu El, dar şi întreolaltă, căci prin ele Îl înţelegem pe El şi ne unim cu El tot mai mult în bogătia Lui de sensuri şi în iubirea Lui multiform manifestată faţă de noi, dar ne înţelegem şi ne unim tot mai mult şi între noi, îmbogăţindu-ne împreună din acelaşi conţinut şi legându-ne împreună prin firele nenumărate ale dependenţei şi iubirii reciproce“iii.

Hristos întrupat ca om, Cuvântul dumnezeiesc, poate fi văzut în toate lucrurile, „ca încorporări ale raţiunilor şi cuvintelor Lui“, fără ca aceasta să însemne identificarea Lui cu ele. Cu ajutorul harului, omul poate să ajungă să Îl simtă pe El lucrând în ele, „ca Subiect mai presus de ele, transcendent lor“. În acest fel, nici cele văzute ale lumii create, nici simţurile noastre nu mai sunt „uşi încuiate pentru intrarea acestui Cuvânt la mintea noastră şi acestei Persoane în comuniune cu noi. Toate rămân, însă devin transparente“iv.

Lucrarea omului şi „parteneriatul“ cu Dumnezeu

Cuvântul lui Dumnezeu făcut om, Răstignit şi Înviat intră în comuniune cu omul prin toate lucrurile şi în toate prilejurile vieţii. Chiar prin uşile încuiate poate să intre Cuvântul în comuniune cu omul, dezvăluind înţelesurile Creaţiei, dar şi cele ale Scripturii, în Duhul Sfânt. Apropierea de om este maximă, iar unirea cu El, în mod deplin, este posibilă. Privită în stare de har, „lumea este (...) o şcoală a sufletelor înzestrate cu raţiune şi un loc unde se poate învăţa cunoaşterea lui Dumnezeu, fiind prin cele văzute şi simţite în lume o călăuză a minţii pentru contemplarea celor nevăzute“v.

Fiecare prilej de activare a latenţelor creaţiei de către om poate deveni prilej de întâlnire a omului cu Dumnezeu care susţine lumea şi lucrează în toate spre binele lui. Astfel, lucrarea omului este chemată să devină conlucrarea cu Dumnezeu, iar acţiunea omului poate mişca lumea spre comuniune cu El. În acest fel, lumea nu mai este doar o piaţă de desfacere, spaţiul de exploatare pentru prosperitatea economică. Ea devine locul întâlnirii persoanelor umane între ele şi al lor cu Treimea Persoanelor divine care le-a făcut pe toate. „Raţiunea cunoscătoare lucrează la definirea raţiunii constitutive (ontologice) a lucrurilor, contemplaţia le înţelege, adică le vede în legătura lor cu Dumnezeu şi în scopul lor. Raţiunea, ca funcţie cognitivă a sufletului uman, stă într-o legătură cu ţesătura de raţiuni constitutive ale lucrurilor, având misiunea să le definească şi să le adune în sine în mod conştient, dar şi să dirijeze mişcarea lor şi a subiectului uman asupra lor conform cu natura lor, spre Dumnezeu“vi.

Cerul unit cu Pământul

Aceasta arată că omul nu trebuie să facă în lume doar lucrarea unui inginer sau a unui economist, utilizând resursele, lucrurile şi puterile ei în scopuri imediate. Lucrarea lui nu se restrânge nici la realizarea unei solidarităţi cu semenii, nici la prosperitatea lui şi a celorlalţi. Lucrarea omului depăşeşte marginile acestei lumi şi poate să înfăptuiască unirea dintre Cer şi Pământ. Mai cuprinzător, Sf. Maxim Mărturisitorul menţionează că omul, înzestrat cu trup material şi suflet spiritual, cu simţuri trupeşti şi cu minte înţelegătoare, trebuie să lucreze la unificarea Creaţiei. Unirea pe care trebuie să o realizeze omul este între Creat şi Necreat, în lumea lucrurilor create, între inteligibil şi sensibil, în lumea sensibilă, între Cer şi Pământ, pe pământ, între paradis şi lumea oamenilor, în omenire, între bărbat şi femeie, între masculin şi feminin. Omul trebuia să unească toţi aceşti poli ai cosmosului, ca unul care are o constituţie recapitulativă pentru întreaga Creaţie. Prin această lucrare el poate să ridice întreaga lume la Dumnezeu. Sf. Maxim Mărturisitorul îl vede pe om ca având rolul unui laborator care „leagă şi ţine toate într-un ansamblu şi este în mod natural intermediarul între extremităţile tuturor diviziunilor“, tocmai pentru că el are capacitatea de a uni şi calităţile părţilor lumii. Faptul că acesta era destinat să aibă acest rol se vede şi din aceea că el este introdus ultimul între toate creaturile, ca un fel de „legătură naturală“ între toate, pentru ca „ascensiunea progresivă care se realizează prin această unificare a tuturor să primească ţinta ei în Dumnezeu, în care nu există diviziune“vii.

Menirea aceasta a omului a fost zădărnicită de păcat. Deodată cu armonia Creaţiei şi unitatea ei, căderea lui Adam a afectat şi propriile lui puteri de a o unifica. Teologia creştină afirmă că această menire este împlinită de Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat. El restaurează şi întreaga Creaţie, şi puterile spirituale ale omului puse în slujba ei. Hristos desfiinţează, prin naşterea Sa, „despărţirea naturii umane în bărbaţi şi femei. El uneşte din nou, pe Cruce, raiul, lăcaşul primilor oameni înainte de păcat, cu realitatea pământească unde locuiesc urmaşii căzuţi ai primului Adam. (...) La Înălţare, El a unit din nou mai întâi pământul şi sferele cereşti, cerul văzut. Apoi pătrunde în empireu, străbate ierarhiile îngereşti şi reuneşte cerul duhovnicesc, lumea inteligibilă cu lumea sensibilă. În sfârşit, El prezintă Tatălui totalitatea universului reunită în El, ca un nou Adam cosmic, unind creatul cu necreatul“viii. Abia prin lucrarea lui Hristos, planul lui Dumnezeu, de a îndumnezei pe om şi Creaţia, prin lucrarea lui Adam, a fost împlinit. Părintele Stăniloae scrie că taina săvârşită în Hristos la sfârşitul veacului este „dovada împlinirii tainei sădită la începutul veacului în strămoşul nostruix.

Numai viaţa în Hristos îl aduce pe om în starea de a face această lucrare, pentru că Hristos nu este o persoană gândită teoretic, deci distantă de el, ci subiectul activ şi transformator al mişcării şi lucrării omului în lume. Omul poate deveni aceasta prin Duhul Sfânt, în urma unei atente preocupări pentru cultivarea virtuţilor şi pentru viaţa duhovnicească. Întruparea lui Hristos în lume face ca atotprezenţa lui Dumnezeu să fie într-o „fază dinamică“, exercitându-şi „puterea de atracţie asupra noastră, ajutându-se într-un mod mult mai activ ca înainte, la depăşirea distanţei între noi şi El şi între noi înşine“x.

Harul lui Dumnezeu, principiul vieţii noastre

Omul transformă lumea, în vederea unirii polilor ei. În Biserica lui Hristos, prin lucrarea Lui, prin iubirea de Dumnezeu şi de semeni, lumea „se încălzeşte din ce în ce mai mult (...) pentru a-i uni, pentru a-i articula şi suda împreună“xi. Lucrurile sunt rânduite chiar mai adânc, întrucât chiar pe întreaga lucrare de înduhovnicire a vieţii omului se întemeiază lucrarea lui Dumnezeu în lumexii. Aceasta pentru că există o strânsă legătură între spiritul omului şi Duhul Sfânt, într-atât de strânsă, încât este văzută până la indisolubilitate. Părintele Stăniloae remarcă o afirmaţie a lui Vladimir Lossky, potrivit căreia „suflarea divină indică un mod de creaţie, în virtutea căruia spiritul uman e intim legat de har“xiii. Pe marginea acesteia, el comentează că „s-ar putea înţelege aceasta chiar ca o legătură indisolubilă între sufletul nostru şi puterea lui Dumnezeu, Care-i dă posibilitatea să subziste după chipul Lui şi în acest sens chipul continuă să existe chiar în omul căzut. (...) Dacă omul devine viu când Dumnezeu îi insuflă viaţa, este pentru faptul că harul Duhului Sfânt este principiul adevărat al existenţei noastre“xiv.

În acest fel, cu cât se intensifică mai mult lucrarea lui Dumnezeu în noi, prin Duhul Sfânt, cu atât se sfinţesc mai mult trupul, viaţa şi lumea. Sau altfel spus, în măsura în care Hristos Se întipăreşte mai mult în noi, făcându-ne după chipul Său, noi devenim pnevmatici ca El. Până la urmă, lucrarea noastră în lume, cu lucrurile şi puterile ei, în comuniune cu semenii şi cu Dumnezeu, coincide cu spiritualizarea noastră, adică „covârşirea Duhului Sfânt prin duhul nostru asupra pasiunilor inferioare ale trupului nostru şi asupra legilor rigide ale naturii materiale, făcându-o unealtă docilă a spiritului şi un transparent al bunătăţii eliberate în ele de orice egoism“xv.

i Vezi Virgil Gheorghiu, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Ed. Evanghelismos, Fundaţia Tradiţia Românească, Bucureşti, 2005;

ii Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua 98, p. 370;

iii Pr. Dumitru Stăniloae, nota 318, în Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, ed. cit., p. 370;

iv Ibidem, nota 319, p. 372;

v Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Omil. I, VI, în colecţia PSB, vol. 17, p. 77;

vi Ibidem, p. 107;

vii Ambigua 81;

viii Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PG, t, col. 1308, apud. Vladimir Lossky, op. cit., p. 167;

ix Pr. Dumitru Stăniloae, Dinamica Creaţiei în Biserică, în rev. Ortodoxia, 3-4/1977, p. 288;

x Pr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, ed. cit., vol. I, p. 148;

xi Pr. Dumitru Stăniloae, Dinamica ..., p. 288;

xii Pr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, III, p. 7;

xiii Theologie Dogmatique, în rev. Messager..., 1964, pp. 225-226, apud. Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I., p. 268;

xiv Pr. Dumitru Stăniloae, Dinamica Creaţiei..., rev. cit., p. 288.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!