Lumina literară şi artistică
Foto: arhiva Ziarului Lumina

Lumea satului românesc în pagini de literatură

Daniela Șontică, 20 Ianuarie 2019

Ţăranul român şi lumea satului au fost în istoria literaturii noastre surse autentice de inspiraţie pentru operele literare. Înainte ca Lucian Blaga să exclame că „veșnicia s-a născut la sat”, dar și după aceea, pagini întregi de literatură română demonstrează că oamenii satului pot fi prototipuri pentru creaţia cultă. Desigur, ţăranii au fost ei înşişi făuritori de cultură, deşi nu au avut vreodată pretenţia de a rămâne înscrişi în vreo istorie.

Această prezență a lumii săteşti în operele literare a fost sursa multor studii de istorie și critică literară, dar şi motiv de meditaţie în filosofia culturii. Chiar dacă atât realitățile sociale românești, cât și preferințele în alegerea subiectelor de scris şi a lecturilor s-au schimbat mult, lumea rurală ca temă pentru literatură provoacă şi astăzi la fel de multe întrebări. Ne putem întreba, de pildă, dacă, din 1990 încoace, locuitorul de la sat din zilele noastre mai poate fi un țăran autentic şi cât de ofertant poate fi ca personaj de roman, de piesă de teatru sau de poezie. Răspunsurile cele mai apropiate de adevăr le au criticii literari, noi putem doar constata din propriile cunoştinţe şi trăiri nemijlocite că lumea de la sat nu mai este deloc asemănătoare cu aceea din operele bine cunoscute ale autorilor consacraţi, precum Ion Creangă, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt. O. Iosif, Zaharia Stancu, Marin Preda. Astăzi, ţăranul român nu seamănă nici măcar cu cel din poeziile pline de tâlc şi ironie ale lui Marin Sorescu din ciclul „La Lilieci” ori cu țăranul din romanele lui Dinu Săraru. Satul românesc tradiţional a dispărut. Mai există ici-colo mici conclave de ruralitate arhaică, şi acelea întreţinute mai mult de dragul turismului şi nu întru totul autentice.

De dragul ţăranului de odinioară vom aduce în atenţie câteva fragmente, opinii şi referinţe despre operele ce privesc spațiul și timpul în care viaţa oamenilor era luminată de cu totul alte valori. Ar fi o naivitate să credem că ţăranilor le-a fost totdeauna bine în trecut, că nu au suferit de-a lungul veacurilor tot felul de nedreptăţi şi umilinţe, că nu au fost exploataţi şi lăsaţi de izbelişte de mai-marii vremurilor. De asemenea, ar fi o ignoranţă şi un cinism să credem că viaţa satului românesc trebuia să rămână încremenită în ceea ce se afla acum 80 de ani, de pildă. Dar este datoria noastră să cunoaştem şi prin intermediul literaturii resorturile acelei vieţi care avea un firesc al ei în urmă cu mai mulţi ani, în acea vreme despre care spunem că viaţa la ţară era „tradiţională”.

Fiecare cu rostul lui bine știut

Humuleştiul amintirilor din copilăria lui Creangă era un „sat vechi răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului”, cu oameni „gospodari tot unul şi unul”, care ştiau „a învârti şi hora, dar şi suveica”. Nu erau doar lucrători ai pământului sau crescători de vite, ci şi negustori, harabagii şi ciubotari. Ţăranul lui Creangă este om harnic, muncitor, neştiutor de carte, dar dornic să-şi dea copilul la şcoală pentru a-l face preot, de pildă. Aflăm cum era un sat întreg privind la o singură gospodărie, cea a părinţilor lui Creangă, în care fiecare avea rolul său, această utilitate a fiecăruia fiind foarte preţuită în colectivitate. Hărnicia era izvor de bunăstare şi de veselie. Într-o aşezare sătească precum Humuleştiul, în care aflăm un registru divers de activităţi gospodăreşti, într-o dinamică permanentă, putem identifica un portret fidel al tuturor satelor moldoveneşti, cel puţin. Aici întâlnim agricultori, crescători de animale, dar mai ales negustori, cum este tatăl lui Nică. Bărbaţii vindeau „iţari, bernevici, cămeşoaie, lăicere şi scorţuri înflorite, ştergare de borangic alese şi alte lucruri”, în iarmaroacele şi târgurile organizate săptămânal. Femeile torceau, ţeseau, ocupându-se şi de copii, aveau grija casei, bărbaţii pe aceea a ogorului şi a vânzării produselor, iar copiii se jucau. Cu toții îşi ştiau rostul dintotdeauna, după cum spunea Ştefan a Petrei: „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să cetească”. Cam astfel era viaţa sătească la 1880, iar cum frumos scria profesorul universitar Eugen Munteanu, „fără Creangă nu suntem ceea ce suntem, nu ne putem imagina o identitate comună fără repere comune, dialogul şi coeziunea între generaţii au nevoie de asemenea repere”.

Elogiul muncii cinstite la Slavici

În Transilvania aceloraşi ani, în descrierea lui Slavici aflăm tabloul vieţii rurale în care dragostea şi munca sunt două coordonate esenţiale pentru împlinirea bunăstării materiale a familiei. I. Slavici creionează o tipologie a familiei ţărăneşti în care personajele acţionează sub legi nescrise, vegheate de întreaga colectivitate, totul se face sub teama de „gura satului”, pentru a nu se strica echilibrul social. Munca cinstită este elogiată frecvent în operele lui Slavici, ea este singura care aduce bucuria unei vieţi liniştite. Încercarea de a prospera pe căi necinstite aduce mari necazuri, cum este relevat în nuvela „Moara cu noroc”. Scena în care Iorgovan din „Pădureanca” vede târgul de oameni pentru seceriş din ţinutul Aradului constituie un instrument pentru cercetarea etnografică: „Oprind caii, Iorgovan se uita ameţit împrejur. Lume, lume şi iar lume, sute şi sute, mii de oameni, un bâlci întreg şi tot nu era bâlci, fiindcă la bâlci sunt şi care, sunt şi şetri, iar aici nu erau decât oameni vii, o oaste întreagă, şi tot nu era oaste, fiindcă aici erau pe câţi flăcăi, pe atâtea fete. Şi precum privea şi precum asculta din drum, el nu putea să înțeleagă nimic: pe ici, pe colo câte un foc, şi oameni grămezi-grămezi, unii întinşi pe jos, alţii înghesuindu-se, cei mai mulţi jucând, - cimpoi, lăutari, fluieraşi, cântece, chiote şi vorbă, vorbă, vorba care le leagă toate şi le împreună în o singură bâjbâitură”.

Rebreanu: „Țăranul e începutul și sfârșitul”

În literatura interbelică, lumea satului românesc a fost zugrăvită cu realism şi observaţie psihologică fină de romancierul Liviu Rebreanu, în romanele „Ion” şi „Răscoala”, precum şi în câteva povestiri. Operele, îndeobşte cunoscute din lecturile şi analizele prevăzute şi în programa şcolară, fac un tablou complet al lumii săteşti transilvane de la acea vreme. Solidaritatea cu viaţa grea a ţăranului nu l-a părăsit niciodată pe autor. Redăm un fragment din discursul intitulat „Laudă ţăranului român”, rostit de Liviu Rebreanu la primirea în Academia Română, la 29 mai 1940: „Nu ştiu când a apărut în istorie ţăranul aşa cum îl defineşte ştiinţa de azi, adică omul care cultivă pământul din moşi-strămoşi şi care se simte legat de pământ prin rădăcini adânci. Barbarii de odinioară, străbunii naţiunilor mari şi mici de azi, n-au avut, pare-se, ţărani, cel puţin în secolele când marea strămutare îi arunca mereu de colo până colo prin Europa sălbătăcită. Neamuri războinice, pornite pe cuceriri şi deci spre traiul din munca altora, ele dispreţuiau legătura cu pământul. În viaţa lor, rolul de căpetenie îl aveau creşterea vitelor, vânătoarea şi războiul, care e tot un fel de vânătoare, dar de oameni. Istoricii, inclusiv cei români, nu se prea înţeleg între dânşii când e vorba de trecutul nostru. Într-o privinţă, totuşi, sunt de acord cu toţii, anume că aici, la noi, pe pământurile noastre, se face agricultură din vremuri imemoriale. Dar existenţa agriculturii presupune existenţa ţăranului. Năvălitorii nestatornici, umblători după pradă şi setoşi de sânge, nu se îndemnau să scormonească ogorul. Trebuie deci să fi muncit poporul băştinaş peste care puhoaiele de barbari au alunecat şi s-au scurs val cu val. Băştinaşii s-au învăţat, desigur, după aspre experienţe, să nu se amestece deloc, sau cât mai puţin posibil, în luptele năvălitorilor ce se perindau. Războaiele erau totale şi pe-atunci, mai ales din partea barbarilor care purtau cu dânşii femeile, copiii şi bătrânii, împreună cu toate animalele. Dar pe-atunci munţii şi codrii ofereau încă refugii destul de sigure pentru autohtonii care voiau să rămâie neutri. Cotropitorii înşişi rareori se răspândeau departe de marile căi de trecere şi de păşunile care le hrăneau vitele. Iar când s-a întâmplat ca unii să se împrăştie, e o minune cum a rezistat şi a persistat aici poporul nostru, în mijlocul tuturor uraganelor. Dar ţăranul român, existenţa lui permanentă pe aceste plaiuri, poate dezlega taina aceasta şi altele care ne privesc. Ţăranul e începutul şi sfârşitul. Numai pentru că am fost neam paşnic de ţărani, am putut să ne păstrăm fiinţa şi pământul”.

Sadoveanu, despre viața grea a muntenilor

Deşi asemănători în esenţă, ţăranii din diversele ţinuturi româneşti au rămas în felul lor aparte întipăriţi în cele mai cunoscute scrieri. Între diversele tipologii, aflăm la Mihail Sadoveanu, în romanul „Baltagul”, portretul ţăranilor de la munte: „Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţele lor de cuptor, plăcându-le dragostea, şi beţia, şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru - mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă şi luceşte - de cântec, de prietinie.” ... „Viaţa muntenilor e grea; mai ales viaţa femeilor. Uneori stau văduve înainte de vreme, ca dânsa. Munteanului i-i dat să-şi câştige pânea cea de toate zilele cu toporul ori cu caţa. Cei cu toporul dau jos brazii din pădure şi-i duc la apa Bistriţei; după aceea îi fac punţi pe care le mână până la Galaţi, la marginea lumii. Cei mai vrednici întemeiază stâni în munte. Acolo stau cu Dumnezeu şi cu singurătăţile, până ce se împuţinează ziua. Asupra iernii coboară la locuri largi şi-şi pun turmele la iernat în bălţi. Acolo-i mai uşoară viaţa, ş-acolo ar fi dorit ea să trăiască, numai nu se poate din pricină că vara-i prea cald, ş-afară de asta, munteanul are rădăcini la locul lui, ca şi bradul.”

Satul universal al lui Marin Preda

Arătând, la rândul lui, lumea unui sat tipic din Câmpia Română, în plin proces de schimbare a orânduirii sociale, când comunismul abia se instaurase în România, iar pământul încă mai era ceva fundamental pentru ţărani, Marin Preda ne-a dat capodopera sa, „Moromeţii”. El a arătat, de fapt, prefacerile caracteristice întregii lumi rurale din acea perioadă, prin venirea noului regim, în special, dar şi ca urmare a progresului tehnicii, în general. Ulterior, în rânduri de eseistică cu vădite influenţe de stânga, autorul justifică o parte din credinţele sale legate de lumea sătească: „Am descoperit caracterul universal al experienţei lumii ţărăneşti moderne. Valorile ei morale, complicate de religii, revoluţii, suprastructuri rafinate, erau mai adânci în intuiţia lor fundamentală decât neliniştea unui existenţialist, ţăranul fiind cu mult mai pozitiv. După el, existenţa lor este o datorie, după ce la început te-ai pomenit cu ea ca un dar. Nu-i o maladie mortală din moment ce un copil se poate naşte. În acelaşi timp, un bătrân poate muri. Nu este o blestemată chestiune insolubilă, ci o eternă întoarcere şi o senină perpetuare a fiinţei umane”.

Cei care vin

Unii critici literari consideră că romanele din trilogia „Nişte ţărani” de Dinu Săraru aduc în atenţie ultimele ecouri din lumea satului românesc tradiţional. Contemporani cu noi sunt doi autori care reuşesc în mod admirabil să ne transpună în lumea satului. Pe de o parte, Ştefan Mitroi este un autor care, prin proza sa cu infuzie serioasă de lirism, ne poartă în lumea unei copilării perpetue a unui sat etern, iar pe de altă parte, Dumitru Manolache ne arată faţa unui fenomen prea puţin adus în scrieri, drama țăranului dezrădăcinat, a navetistului din anii '80 ai secolului trecut. Astfel de scrieri ne dau speranţa că lumea satului românesc contemporan poate fi subiect grav, serios şi psihologic de roman, şi nu doar motiv de băşcălie şi hlizeală tâmpă aduse în atenţie prin scenarii de seriale de televiziune.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!