Reportaj
Lumina din cazemata „Busuioacei“

Lumina din cazemata „Busuioacei“

Dumitru Manolache, 21 Septembrie 2010

Nămoloasa este un sat de pe malul drept al Siretului, judeţul Galaţi, unde timpul, istoria, râul, cerul şi chiar aerul par a se-ncovoia într-o buclă, desfăcându-se apoi fiecare pe drumul de întoarcere, revărsându-şi harurile pe măsura faptelor oamenilor. Şi, în acest capăt de lume, o întâmplare de demult, din vremea ultimului război mondial, povestită astăzi, dă înălţime de cruce unui act creştinesc tulburător săvârşit la vreme de răstrişte de către o familie de cărămidari.

Nămoloasa, satul de la "borna cu trei feţe", unde se întâlnesc judeţele Galaţi, Vrancea şi Brăila, a rămas în conştiinţa românilor prin două lucruri: reper istoric pe linia strategică Focşani-Nămoloasa-Galaţi, întărită cu numeroase cazemate încă de pe la 1916, şi prin celebra baladă "La Siret, la Nămoloasa, unde s-a-necat mireasa". Între aceste două acolade existenţiale, nămoloşenii şi-au trăit viaţa şi vremurile într-o adâncă tăcere. Rareori frânturi din zbuciumul lor au răzbit dincolo de zidurile nevăzute ale satului, revărsându-se în lume ca valurile Siretului uneori la inundaţii, topindu-se uşor-uşor fără să lase urme semnificative.

Garduri din grinzi de cazemate nemţeşti

Astăzi, la mai bine de şase decenii de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, la Nămoloasa, timpul nu a reuşit să-i şteargă definitiv chipul. Şi parcă nici sătenii nu doresc cu adevărat acest lucru, de vreme ce aproape că nu există gospodărie veche care să nu păstreze înfipte în gardurile de la uliţă grinzi de ciment şi piatră smulse din cazematele de pe câmp. Şi, de mergi peste întinsurile năpădite de stufărişuri, este imposibil să nu vezi cazematele, vechile şanţuri şi tranşee, lăcaşurile de tragere de pe linia cărora strategii vremurilor sperau să stăvilească năvălirile hoardelor de dincolo de Prut. Dumnezeu a vrut însă ca Nămoloasa să fie ocolită de tăvălugul nimicitor al confruntărilor directe şi să rămână în picioare. Ca o enclavă de timp în care nenorocirile să-şi găsească până la urmă doar rostire de baladă, iar faptele bune, plăcute lui Dumnezeu, să dăinuie.

Cărămidăreasa din satul cazematelor de la Siret

"Busuioaca". Aşa o cunoştea lumea, deşi o chema Alexandra. Toţi îi spuneau "Busuioaca", după numele soţului, Ştefan Busuioc. Veniseră cu mulţi ani în urmă la Nămoloasa, de prin părţile Buzăului sau Râmnicului Sărat, nimeni nu mai ştie exact de unde, îşi înălţaseră o căsuţă pe uliţa bisericii, la marginea satului, iar în spatele casei ridicau vară de vară cuptoare imense în care ardeau cărămizi pe care le vindeau sătenilor.

Satul era tulburat la vremea aceea, pentru că războiul bătea la uşă. Frontul se rupsese după bătăliile de la Stalingrad şi Cotul Donului (1942-1943), iar pentru Germania, aliatul României, devenise clar că va pierde războiul cu Rusia.

Prin cazematele ridicate pe vremea Primului Război Mondial şi întărite în timpul celui de-al doilea, nemţii se pregăteau să facă faţă ofensivei sovietice, aliniamentul strategic Focşani-Nămoloasa-Galaţi urmând să întârzie înaintarea trupelor ruseşti dezlănţuite. A urmat actul de la 23 august 1944 când România a întors armele împotriva Germaniei. În scurt timp, la orizont au început să se audă vuiet de obuze, apoi, dincolo de Siret, din ce în ce mai des, răpăit de mitraliere. Nemţii au început să se retragă în degringoladă. Prinşi din urmă de ruşi, erau înşiraţi pe malul Siretului, împuşcaţi în cap şi azvârliţi în apele învolburate ale râului.

Nămoloşenii se pregăteau să plece din nou în bejenie, cum o mai făcuseră şi în timpul Primului Război Mondial. La scurt timp, însă, ruşii au pătruns în sat şi au început să cotrobăie prin cazematele părăsite în căutare de nemţi, să mitralieze căpiţele de fân şi glugile de coceni în care se ascunseseră soldaţii Marelui Reich părăsiţi de camarazi, uitaţi, întârziaţi sau rătăciţi de coloanele militare.

Şi în toată această zarvă, "Busuioaca" îşi vedea de ale ei. Nu se grăbea şi nici nu îi era frică de ruşi. Continua mai departe să ardă cărămizi căci o socoteală simplă îi spunea că după război lumea tot îi va cumpăra marfa. Poate chiar mai bine decât acum. Dar mai rămăsese şi pentru că îşi asumase o mare răspundere. O mare taină.

A venit tocmai din Germania să-i mulţumească

"Era o femeie vrednică "Busuioaca" şi tare de treabă. Era vecina noastră de dincolo de grădină. Primăvara, gătea primele urzici şi alte mâncăruri din ierburi numai de ea cunoscute şi nu gusta din ele până nu ne împărţea nouă, vecinilor.

Atunci, în vremea aia, când, dacă aflau ruşii că ajuţi vreun fugar rătăcit, te împuşcau, nimeni nu ştia că "Busuioaca" ascunde un soldat neamţ în casă. Şi mult timp nu s-a ştiut în sat acest lucru. Îi făcuse, mamă, un culcuş într-o cameră, în mijlocul buruienilor uscate adunate de pe câmp cu care ardea cărămida", îşi aminteşte mama Tudoriţa, fosta ei vecină. "Ziua îl ascundea într-o cazemată din apropiere, iar noaptea îl aducea în casă. L-a hrănit femeia mult timp, a avut grijă de el cum a putut şi cum a vrut Dumnezeu. Uneori, noaptea, îl scotea în sat pe neamţ un băiat, Tutulică, din Nămoloasa-târg, cu care se împrietenise. Dar, cum e lumea. La un moment dat, cineva, aflând de el, a vrut să anunţe la miliţie. Până la urmă nu ştiu ce s-a mai întâmplat, dar neamţul nu a fost arestat. Când s-au liniştit vremurile, numai ea ştie cum l-o fi scos din sat şi i-o fi dat drumul să se ducă acasă la el în Germania.

Anii au trecut, povestea a răscolit satul o vreme şi nimeni nu mai vorbea despre neamţ. Numai ea, biata "Busuioaca", continua să tacă şi să-şi vadă de treburile ei. Şi numai ce, într-o zi, prin anii â60, pe vremea colectivului, cu cine se pomeneşte "Busuioaca" la poartă? Cu el! Cu neamţul ei! Venise, mamă, tocmai din Germania, cu nevasta lui, cu pielea albă ca de coală de hârtie, să o vadă, să-i mulţumească pentru ce făcuse pentru el. Da. A venit la ea împreună cu Tutulică, încărcat de daruri. A făcut poze cu ea, cu familia ei, cu noi vecinii, cu aproape jumătate de sat. Şi tare mândră şi bucuroasă era "Busuioaca" şi-I mulţumea lui Dumnezeu", mai spune mama Tudoriţa.

Iubirea jertfelnică pentru aproapele

"Busuioaca" a fost chemată într-o zi la Domnul. Îi murise soţul, iar ea fusese luată de copii la Buzău sau la Râmnicul Sărat. Nimeni nu ştie exact unde. Casa a fost demolată. Astăzi, doar bucăţi din cazemata în care a stat ascuns neamţul şi amintirile nămoloşenilor mai amintesc despre această poveste. Pentru noi, cei care înfruntăm rătăcirea acestor vremuri, povestea "Busuioacei" poartă în pilda ei lumina ce dă sens identităţii noastre creştine: iubirea jertfelnică pentru aproapele. Şi totul se luminează…


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!