Repere şi idei
Lumina din conștiințele românilor

Lumina din conștiințele românilor

Mircea Platon, 02 Decembrie 2018

Pe 1 Decembrie am sărbătorit o sută de ani de la unirea Transilvaniei cu România, adică desăvârșirea României Mari. În martie 1918, se unea Basarabia cu Țara-Mamă, iar în noiembrie, Bucovina. Primele s-au întors acasă colțurile de țară smulse din Moldova în 1775 de Imperiul habsburgic și în 1812 de Imperiul țarist. Ambele fuseseră traficate de Imperiul otoman, care, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, și-a acoperit pierderile la masa de joc a marilor puteri și pe bază de teritorii și suflete românești.

România Mare a durat, ca edificiu politic, doar 22 de ani, în iunie 1940 Țara pierzând Basarabia și o bună bucată din Bucovina. Transilvania, dată și ea prin răzătoarea Dictatului de la Viena în 1940, a rămas parte din țară în cele din urmă. Unirea Transilvaniei cu Țara o putem sărbători, dar România Mare putem doar să o comemorăm sau să o ținem în fața ochilor minții ca ideal, întrebându-ne în același timp care a fost semni­ficația ei. De ce au ținut cu orice preț stră­moșii la constituirea României ca stat național-unitar? Să fi fost oare doar moda? Să-i fi furat oare vârtejul secolului națiunilor?

Înainte de Marea Unire de la 1918, a fost Unirea de la 1859. Iar înainte de aceasta a fost apariția unei generații de tineri boieri care au înțeles că nu trebuie abandonate tradițiile românești, dar trebuie scăpat de sub apăsătoarea tutelă culturală a otomanilor și a altor imperii. În Studie moldovană din 1851-52, Alecu Russo nota că repedea modernizare a societății moldovenești s-a făcut și sub imperiul modei: „Schimbarea costumului fu semnul pornirii duhului de deșteptare. Ideea și progresul au eșit din coada fracului și din buzunarul jiletcii [...]. Prefacerea hainilor au prefăcut de îndată condițiile sociale a lumii noastre, precum și relațiile familiei [...]. Fracul a introdus dignitatea, pantalonii au silit oamenii a-și măsura coloveranțiile (supunere, reverență, plecăciune) față de cei de la care aștepta vr'un folos.”

Cu alte cuvinte, axul motor al modernizării societății românești a fost recăpătarea sentimentului demnității. Modernizarea însemna, pentru Alecu Russo și alți patrioți, mireni sau clerici, din generația sa, îndreptarea din șale, încetarea „coloveranțiilor”, a ploconelilor pe care șalvarii, spre deosebire de pantaloni, le îngăduiau fără riscul de a pocni cusăturile. Din punct de vedere cultural, modernizarea ca verticalizare însemna recuperarea istoriografică a trecutului românesc și crearea unui sistem de economie simbolică, ­legând organic cultura populară de cea a elitelor naționale.

În 1909, reflectând asupra drumului parcurs până la Unirea lui Cuza și a semnificației actului de la 1859, scriitorul Nicu Gane spunea: „Cei mai mari Domni ai noştri din vechime au căutat să întrunească într'un singur mănunchiu aceste două ramuri ale naţiunei române, dar n'au izbutit fiind că-şi alesese calea armelor. Generaţia însă dela 1859 a avut norocul, fără vărsare de sânge, să atingă acest ideal, nu însă fără mari lupte şi sbuciumări. A izbutit pentru că intrase adânc în conştiinţa tuturor straturilor sociale din Moldova şi Muntenia că singura noastră scăpare era Unirea. În adevăr ce eram noi înainte de unire?

Două ţărişoare vasale Turcilor totdeauna expuse la invaziile oştirilor streine, totdeauna în pe­ricol de a fi înghiţite de vecini. Puterea suzerană în loc să le apere le asuprea ea însăşi, conside­râdu-le ca nişte moşii de exploatat şi îngăduind chiar fără nici o dreptate răşluirea teritoriului lor; într'un cuvânt eram două ţărişoare slabe, umilite, îngenunchete, aproape necunoscute de Europa occi­dentală şi de mai multe ori oferite în diverse combinaţiuni diplomatice când unuia când altuia dintre falnicii vecini. Aceasta era situaţiunea externă.

Ca situaţiune internă era întuneric pretutindene, sărăcie complectă, o oligarchie venită din Fanar care sugea ca un burete toate forţele vii ale poporului. Nici un metru de şosea, nici o şcoală sau spital ru­ral, nici o fabrică sau ­industrie, nici un pod pe apele curgătoare; iar despre drum de fer, telegraf, etc... nici nu se visa. [...] Apoi hatârul şi ruşfertul, aceste două cuvinte împrumutate dela Turci dimpreună cu obiceiul, intrase adânc în moravurile noastre şi se infiltrase în toate ramurile dregătoriilor publice.

Dar iată că la 1848 un vânt bun ne vine din Apus, vântul de deşteptare al popoarelor şi negurile încep a se împrăştia. Se face lumină în conştiinţa Românilor, noţiunea de patriotism de mult adormită în inimile noastre prinde să încolţească din nou, su­fletele se regenerează şi atunci s'a simţit instinctiv de întreg neamul nostru că aceste două ţări nu mai pot sta despărţite fără ca viitorul lor să fie cu de­săvârşire periclitat. Şi astfel a început în Moldova încă din timpul Domniei lui Grigore Ghika ideia Unirei a se întinde și a câştiga teren. [...] Vă las să judecaţi D-lor ce ar fi fost de noi dacă era să ne prindă criza orientală de la 1876 des­părţiţi? Ce am fi tras noi în cumpăna evenimen­telor şi ce socoteală ar fi ţinut puterile încăerate în luptă şi acele de la Congresul din Berlin, de două provinţii mici, fără nici o însemnătate, fără nici un rol în desfăşurarea fazelor războiului?”

Așadar, întregul proces de modernizare al Moldovei și Țării Românești și mai apoi al României de până la 1918 a fost întreprins cu gândul la unitatea țărilor locuite de români, unitate văzută și ca singura cale spre indepen­dență națională.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!