„M-au iubit şi duşmanii“

Ciprian Bâra, 03 Septembrie 2008

Poporul român a avut mereu duhovnici îmbunătăţiţi care au învăţat pe mulţi calea spre Dumnezeu. În sudul Moldovei, s-a născut în 1921 părintele Visarion, care s-a nevoit apoi în Bucovina şi în Olt, iar în cei 50 de ani de preoţie a fost cunoscut ca un bun duhovnic. A sfătuit cu multă blândeţe şi răbdare pe toţi cei ce veneau la dânsul. A murit în 2002, rămânând în conştiinţa multora ca „marele duhovnic de la Clocociov“.

Primul copil al familiei Coman Dumitru şi Ioana din localitatea Iveşti, judeţul Galaţi, a fost micuţul Vasile, care a venit pe lume la data de 28 octombrie 1921.

Pruncul Vasile şi cei 6 fraţi ai săi au crescut în casa părintească într-o atmosferă de evlavie şi bună cuviinţă creştinească.

„Am fost pe la câteva nunţi şi am plimbat de câteva ori o fată“

Cărţile religioase erau nelipsite din casă, ele fiind prietenul şi dascălul cel mai bun al viitorului monah, încă din fragedă pruncie.

„Părinţii mei au fost credincioşi, chiar dacă nu habotnici; mergeau şi la petrecerile lumeşti, dar şi la biserică. Am trăit într-o familie de oameni credincioşi, încât niciodată nu s-a vorbit în casă nimic necuviincios (...). Citind continuu, am fost izolat din toate părţile, şi am mers toată viaţa fără intimităţi. Din viaţa mea nu-mi amintesc alte lucruri lumeşti, decât că am fost de câteva ori pe la nunţi şi că, pe la 16-17 ani, am vorbit de câteva ori cu o fată; nu ştiu ce-am vorbit, ştiu că o plimbam. Iar la 19 ani, i-am auzit pe părinţii mei vorbind despre o eventuală căsătorie a mea“, mărturisea părintele Visarion, referindu-se la anii copilăriei.

Tânăr cojocar cu aspiraţii religioase

Cărţile pe care le citea neîncetat i-au deschis tânărului Vasile dorul de mănăstiri şi astfel a început să viziteze locurile de evlavie, destul de numeroase pe atunci, în zona de sud a Moldovei. După absolvirea claselor primare, la vârsta adolescenţei, părintele a învăţat, timp de trei ani, meseria de cojocar, dar gândul intrării în monahism creştea din zi în zi.

A amânat plecarea la mănăstire pentru a-şi îndeplini întâi serviciul militar, în oraşul Tecuci. În timpul în care tânărul Vasile şi-a îndeplinit serviciul militar, era în plină desfăşurare cel de-al Doilea Război Mondial, iar în 1944 a fost luat prizonier şi dus într-un lagăr din Rusia, unde a stat un an şi trei luni. Părintele vedea, în acest eveniment delicat din viaţa sa, rânduiala şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu. „În lagăr duceam o viaţă ca în mănăstire: citeam, mă rugam, cugetam la Dumnezeu şi, având meseria de cojocar, le făceam pufoaice. Cărţi aveam de la ceilalţi prizonieri. După ce m-am întors din prizonierat, la un an, m-am dus la Mănăstirea Bogdana.“

„Necazul m-a dus la mănăstire“

S-a dus pentru prima oară la mănăstire pe 10 februarie 1946, după ce, un timp, în fiecare zi, pe la ora 12 ziua, îi venea să plângă. Plângea câte 1-2 ore şi pe urmă se liniştea, dar îşi dădea seama că e nefiresc. Însă nu a vorbit cu nimeni despre asta.

„Mi-a intrat apoi în gând călugăria; imediat au dispărut gândurile trupeşti. Dar tata mă descuraja, spunându-mi că viaţa de călugăr este grea. După aceea, m-am hotărât să-mi fac casă şi să trăiesc singur în lume. Eram cojocar, lucram şi lumea ştia că sunt om de mănăstire, nu se mai ţinea nimeni de capul meu. De Crăciun, în 1945, m-am dus în vizită la Mănăstirea Bogdana, din judeţul Bacău. Acolo, s-au pus toţi pe capul meu să rămân la mănăstire. Le-am spus că mă duc acasă şi, dacă mă aprobă, vin. Părinţii mi-au dat imediat dezlegare şi aşa m-am dus la mănăstire. Necazul m-a dus pe mine la mănăstire. Dacă nu-l aveam, eu nu plecam. Dumnezeu a dezlegat un duh al întristării şi aşa am ajuns eu unde El a ştiut că-mi este de folos. Dumnezeu te duce unde ştie că îţi este de folos.“

Astfel, ajuns la Bogdana după perioada de prizonierat, a fost călugărit în ziua Intrării Maicii Domnului în Biserică. Apoi, a fost făcut diacon şi imediat preot, iar după cinci ani, prin 1952, când avea mai puţin de un an de preoţie, la doar câteva luni de la hirotesia întru duhovnic, a fost trimis preot şi duhovnic la Mănăstirea Măgura, judeţul Bacău, o mănăstire de maici. Aici a stat trei ani şi jumătate, iar în 1955 a fost trimis la o altă mănăstire de maici, „Schitul Înălţarea Domnului“ sau „Stirigoaie“, cum îi spuneau credincioşii din acea zonă.

Despre nevoinţele sale, atât cele din tinereţe, cât şi cele de la vârsta înaintată, părintele nu vorbea niciodată, preferând totdeauna să vorbească mai mult despre anii când a fost cojocar şi despre perioada de ucenicie, care a precedat viaţa monahală. „Eu am avut totdeauna cinste; fiind un om cuminte, m-au iubit şi duşmanii. Aveam şi meserie, eram cojocar, am fost şi la strană 5 ani“, mărturisea părintele.

Pribeag pentru Hristos

În anul 1955, episcopul Romanului, Teofil Herineanu, văzând că părintele este un călugăr smerit şi cu trăite înaltă, l-a chemat şi i-a propus să meargă la un schit cu hramul „Înălţarea Domnului“, de lângă oraşul Moineşti, ce se afla în mijlocul unei păduri, înconjurată de Munţii Ceahlăului.

Monah ascultător, părintele Visarion a luat cu sine patru maici din Schitul Măgura şi s-a mutat acolo.

Deşi în urma nedreptului Decret 410 călugării sub 55 de ani au fost forţaţi să părăsească mănăstirile şi foarte multe mănăstiri au fost închise, părintele Visarion a primit binecuvântare de la episcopul Romanului să mai rămână la schit ca paznic, el slujind Sfânta Liturghie zilnic. A fost trimis în judecată şi i s-a deschis, ca şi altor mulţi călugări din acea perioadă, dosar penal pentru că purta haina monahală.

Cu trei zile înainte de Crăciunul anului 1960, duhovnicul cunoscut din părţile Bacăului a părăsit schitul şi s-a dus în oraşul Buhuşi, unde câteva dintre călugăriţele care fuseseră scoase din monahism lucrau la fabrica de postav din oraş. Forţat de împrejurările triste din acea perioadă, şi-a căutat mereu un adăpost smerit în care să se poată ruga şi în care să-i poată spovedi pe cei ce-l căutau pentru cuvintele lui pline de blândeţe şi de har.

„Mi-a plăcut să rămân aici, văzând o viaţă liniştită, izolată de lume“

După perioada de refugiu în lume, părintele Visarion s-a întors ca preot slujitor şi duhovnic la Mănăstirea Suceviţa, iar mai apoi a mers la o mănăstire, aproape părăsită, unde mai vieţuiau doar trei călugăriţe, în judeţul Olt. Ajuns aici, la Mănăstirea Clocociov, la 24 mai 1976, părintele Visarion şi obştea pe care o conducea a început să pună bazele refacerii mănăstirii în care abia au găsit două-trei cămăruţe locuibile pentru a se odihni câteva ceasuri noaptea. A slujit aici 25 de ani. „Mi-a plăcut să rămân aici, văzând o viaţă liniştită, izolată de lume; deşi aproape de oraş şi de sat, ele nu se puteau apropia de noi, din cauza văii în care eram. Văzând că mănăstirea este săracă, m-am gândit că este mai bine aşa, căci, cu ajutorul lui Dumnezeu, o s-o facem şi bogată“.

Chemat la Domnul în Postul Mare

Cu timpul, regimul alimentar sever, precum şi oboseala acumulată în timp, l-au vlăguit. Deşi diagnosticele date de medici părintelui Visarion erau descurajatoare, nu se plângea niciodată de ceva, iar Sfânta Liturghie şi scaunul de spovedanie nu le-a părăsit niciodată.

Sărbătoarea Bunei Vestiri din anul 2002, pe care părintele o cinstea în chip deosebit, a fost ultimul praznic petrecut de marele duhovnic în iubita lui mănăstire. Noaptea de 26 martie a acelui an a fost pentru părintele Visarion o noapte cu dureri insuportabile, care au condus la internarea părintelui timp de două săptămâni. Şi-a purtat bătrâneţile cu multă credinţă şi fără răzvrătire, iar în noaptea de 11 aprilie a fost chemat la Domnul, dându-şi sfârşitul într-un modest salon de spital. Au urmat apoi zilele în care fiii săi duhovniceşti şi cei care l-au cunoscut şi-au luat rămas bun.

Slujba de înmormântare de pe data de 14 aprilie a fost săvârşită de Preasfinţitul Gherasim al Râmnicului, alături de un sobor numeros de preoţi, în prezenţa a sute de credincioşi veniţi să dea sărutarea cea de pe urmă părintelui lor.

Părintele Visarion: „Trăim într-un mic iad“

„Nu este nici un om pe pământ fără o cruce de dus şi această cruce se numeşte suferinţă. Fără suferinţă nu se poate trăi pe faţa pământului, căci trăim într-un mic iad. Noi am fost în rai şi nu ne-a dat Dumnezeu în alt rai, numai la bine. Ne-a dat să suferim, să plângem. Toată suferinţa vine de la Dumnezeu, ori pentru păcate, ori pentru scopuri pe care numai El le ştie. Nu vine de la vecini, de la farmece, nu de la diavol. Deci trebuie să răbdăm. Au răbdat şi Hristos, Maica Domnului, toţi sfinţii. Noi răbdăm foarte puţin. Răbdare era la sfinţi când li se tăiau picioarele... Dar la noi nu este răbdare, este ceva prea simplu“. („Un chip al blândeţii“, editura Mitropoliei Olteniei, 2006)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!