„Mă consider a fi un ortodox realist, fără teamă de dialog“

23 Septembrie 2007

▲ Înalt Prea Sfinţitul Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, este noul Patriarh ales al Bisericii Ortodoxe Române, după alegerea sa din 12 septembrie, de către Colegiul Electoral Bisericesc ▲ Personalitatea şi activitatea IPS Daniel ca mitropolit au fost intens mediatizate, mai ales în perioada dinaintea alegerilor pentru scaunul de patriarh ▲ În primul interviu acordat Postului Naţional de Radio, cel de-al şaselea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române vorbeşte despre cea mai mare provocare a Bisericii din zilele noastre, despre relaţia celei mai credibile instituţii a ţării cu lumea politică şi explică de ce şi când este important ecumenismul ▲

Înalt Prea Sfinţia Voastră, în primul rând, felicitări pentru încrederea de care v-aţi bucurat în Colegiul Electoral Bisericesc, că aţi fost ales Patriarhul BOR. Dumnezeu să vă ajute în slujirea pe care o veţi face din cea mai înaltă treaptă de slujire în biserică!

Mulţumim pentru felicitare şi, desigur, considerăm că Dumnezeu ne-a chemat la această slujire, care este o slujire foarte grea. În acelaşi timp, ea este necesară Bisericii, ca împreună cu Sfântul Sinod şi cu tot clerul din ţară să slujim Biserica pe calea mântuirii, întrucât cea dintâi chemare a tuturor oamenilor este aceea de a ne pregăti în lumea aceasta pentru viaţa veşnică, de a căuta mântuirea.

Secularizarea, cea mai mare provocare la adresa Bisericii

Înalt Prea Sfinţia Voastră, care credeţi că este provocarea majoră pe care o are de înfruntat Biserica în aceste vremuri?

Cred că cea dintâi şi cea mai mare provocare este secularizarea, mai precis a vieţii personale şi a societăţii, ca şi când Dumnezeu nu ar exista. Cu alte cuvinte, este vorba de o societate care se construieşte din ce în ce mai mult fără referinţă la Dumnezeu, fără referinţă la valorile religioase. Din acest punct de vedere, cu cât secularizarea se intensifică mai mult, Biserica trebuie să rămână fidelă, credincioasă lui Hristos şi să intensifice viaţa ei spirituală. În polarizarea aceasta, secularizare - sfinţenie, noi trebuie să luptăm cât putem să menţinem vocaţia principală a omului, şi anume aceea de a dezvolta viaţa în relaţie cu Dumnezeu. Dacă uităm de Dumnezeu, atunci şi demnitatea umană sau valoarea umană eternă se pierde.

Deci, secularizarea este o problemă, nicidecum o soluţie. Ea nu este soluţia, pentru că ea limitează existenţa omului la biologic şi la teluric. Cu alte cuvinte, limitează existenţa omului la ceea ce este pământesc. Or, vocaţia principală a omului este aceea de a purta în el dorul veşniciei, dorul de iubire veşnică, dorinţa de viaţă veşnică. Iar acestea le dă credinţa, ca legătură vie cu Dumnezeu cel Veşnic şi Netrecător.

Şi cum poate Biserica să oprească această tendinţă din ce în ce mai crescândă - în vestul Europei este mai accentuată, dar se vede că şi la noi începe să se accentueze această tendinţă - a îndepărtării omului de cele spirituale, de Dumnezeu? Prin ce modalităţi Biserica ar putea să contracareze ...

Noi, în primul rând, trebuie să urmăm tradiţia Sfinţilor Părinţi, pentru că aceste valuri de secularizare, cum spuneam, nu sunt o soluţie în sine, şi foarte adesea societatea, ajungând la unele extreme în ceea ce priveşte uitarea de Dumnezeu, în baza pedagogiei divine în istorie, va căuta din nou religia. Secularizarea este un vid spiritual. Nu se poate zidi ceva pe un vid spiritual. Ca atare, noi trebuie să rămânem credincioşi, fideli lui Hristos, chiar dacă suntem mai puţini, ca din aceşti puţini Dumnezeu, după aceea, să poată reînnoi societatea. De pildă, comunismul, în România, se credea, la un moment dat, atotputernic şi etern, iar istoria a făcut în aşa fel încât comunismul a pierdut această poziţie dominantă la noi, iar cei care au fost umiliţi, care au fost marginalizaţi, creştinii, au primit de la Dumnezeu chemarea să reapară, să fie Biserica din nou în atenţia societăţii.

Tot aşa, credem că şi secularizarea europeană şi nord-americană va dura o anumită perioadă, dar, prin contrast, omul Îl va căuta pe Dumnezeu. Apoi, mai avem şi provocarea altor religii. De pildă, în Franţa secularizată, Biserica a fost marginalizată, a devenit mai timidă, dar a venit islamul, care afirmă foarte puternic credinţa în Dumnezeu, iar societatea secularizată se confruntă acum cu o prezenţă a religiosului într-un mod neaşteptat şi chiar greu de gestionat. Deci, Dumnezeu lucrează în istorie în mod surprinzător.

În nici un caz nu considerăm că secularizarea de tip occidental este eternă. Deja, în mijlocul secularizării există şi manifestări de redescoperire a credinţei, însă nu credinţă pur formală, ci una existenţială, trăită. Avem nevoie de o credinţă mărturisită, de o credinţă angajată, nu doar una nominală. De aici importanţa misiunii Bisericii. În primul rând, să nu cedăm, iar în al doilea rând să aprofundăm adevărurile de credinţă, ca să fim motivaţi puternic în credinţa noastră.

„Forţa spirituală contează în primul rând, apoi se găsesc şi cele materiale“

Înalt Prea Sfinţia Voastră, după 1989 Biserica Ortodoxă a avut o activitate social-filantropică din ce în ce mai intensă. S-au înfiinţat aşezăminte sociale în toate eparhiile, inclusiv la Iaşi, aţi fost mitropolit acolo, aţi depus o activitate socială bogată. Biserica Ortodoxă Română are forţa materială necesară pentru a dezvolta această activitate social-filantropică?

Nu are forţa materială necesară, dar totdeauna noi contăm, în primul rând, pe forţa spirituală. Dacă există o forţă spirituală, o convingere că liturghia se întregeşte cu filantropia, iar filantropia trebuie să aibă ca bază liturghia, vom găsi şi mijloace materiale. Se vede aceasta, atunci când preotul în parohie vrea să facă ceva în favoarea săracilor, în favoarea celor singuri, în favoarea celor bolnavi. Dumnezeu îl ajută şi el găseşte câte un sponsor, mai cooperarează cu autorităţile locale…

Important este să avem multă dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, iar cele materiale se adaugă. Niciodată noi, românii, n-am avut un surplus material, de aici şi expresia „a dăruit din puţinul lui pentru Biserică“ sau „din puţinul lui a ajutat pe alţii, mai săraci“. Aşadar, în primul rând contează forţa spirituală, iar apoi se găsesc şi cele materiale.

Relaţia cu lumea politică

Tot după 1989, am observat o tendinţă a lumii politice de a folosi Biserica, uneori, pentru imagine, de a o instrumentaliza, să spunem, electoral. Biserica este recunoscută ca fiind instituţia cea mai credibilă în rândul românilor. Cum veţi aborda, din treapta de Patriarh, relaţia cu politica?

Noi, în general, nu afirmăm o opinie personală în privinţa relaţiilor Stat-Biserică, ci împreună cu Sfântul Sinod. Iar atitudinea Bisericii valabilă şi acum, ca principiu, este aceasta: păstrăm autonomia Bisericii faţă de Stat, însă această autonomie nu trebuie să fie nici concurenţă cu Statul şi nici o izolare completă de el. Avem deja înscris principiul acesta şi în noua Lege a Cultelor: cultele sunt autonome faţă de Stat, dar în acelaşi timp, cooperează cu Statul pentru binele comun. Deci, noi nu suntem Biserică de Stat şi nu depindem de Stat în sensul unei subordonări, însă, deoarece majoritatea populaţiei ţării aparţine Bisericii Ortodoxe Române, nici nu putem să ne considerăm stat în stat, nici să evităm o cooperare cu Statul.

Uneori se încearcă, în campanii electorale, poate, folosirea imaginii Bisericii, dar noi, ca Biserică, nu avem preferinţă pentru un singur partid. Să nu uităm că în toate partidele politice există membri ai Bisericii Ortodoxe Române, ca atare relaţia noastră cu aceşti membri este mai mult de ordin spiritual. Aceştia sunt fraţii noştri întru credinţă sau fiii duhovniceşti ai Bisericii şi, în consecinţă, Biserica doreşte să cultive conştiinţa creştină, inclusiv a oamenilor politici. Cu alte cuvinte, un om politic trebuie să fie creştin nu doar o dată la patru ani, ci tot timpul.

Cred că noi nu putem considera politica doar ca ceva opus Bisericii, ci contează foarte mult şi ce fel de activitate pastorală, de conştientizare creştină desfăşoară Biserica în raport cu oamenii politici. Acei oameni politici care vin mai des la Biserică, cunosc mai bine nevoile Bisericii şi o ajută mai mult. Deci, nu trebuie să aşteptăm campania electorală ca oamenii politici să ajute Biserica, ci trebuie şi noi să-i informăm permanent care sunt problemele şi care sunt activităţile Bisericii, ca această cooperare să nu pară doar una de conjunctură.

Credeţi, aşadar, că e de ajuns reprezentarea intereselor Bisericii în forurile care iau hotărâri în Stat prin membrii laici sau prin membrii politicieni, nu printr-un membru de drept într-un parlament, să spunem? Credeţi necesară această formulă de participare la decizie?

Experienţa din trecut cu membrii de drept în Senat nu a fost întotdeauna benefică. Un ierarh care stă prea mult în Parlament nu se poate ocupa de eparhia sa. Totuşi, este bine ca atunci când unele legi se referă direct sau indirect la viaţa Bisericii, aceasta să fie consultată să-şi spună punctul de vedere.

„Ortodoxia agresivă nu este atrăgătoare pentru nimeni“

Înalt Prea Sfinţia Voastră, în interiorul Bisericii, o ştim cu toţii, există un curent aşa-zis „antiecumenist“, o temere a unor monahi şi credincioşi că deschiderea ecumenică ar putea conduce la pierderea credinţei ortodoxe. Aţi fost catalogat deseori ca şi ecumenist, uneori cu o nuanţă peiorativă. Cum vă autodefiniţi în această privinţă?

Eu mă autodefinesc ca un ortodox realist, nu ecumenist. Şi anume, într-o lume pluralistă din punct de vedere confesional, religios, nu putem să promovăm Ortodoxia prin izolare, ci prin dialog, prin cooperare. Avem milioane de români ortodocşi în afara graniţelor ţării, în ţări majoritar catolice sau protestante. Ca atare, este inevitabil contactul şi dialogul. Iar din perspectiva angajării noastre în mişcarea ecumenică, Biserica Ortodoxă Română nu este singură. În această privinţă au fost multe hotărâri panortodoxe care recomandau dialogul şi cooperarea. Astfel, chiar dacă Biserica Rusă şi Biserica Greacă, uneori par a fi mai reticente, sunt şi ele angajate în mod oficial în dialogurile ecumenice internaţionale, împreună cu Patriarhia Ecumenică.

Important este nu faptul de a fi ecumenic sau deschis, ci în ce măsură folosim dialogul şi cooperarea pentru a pune în evidenţă valorile Ortodoxiei. Dacă noi folosim ecumenismul ca o şansă de a face cunoscută Ortodoxia, este benefic. Dacă ne pierdem însă identitatea, dacă ne dizolvăm atunci când dialogăm, desigur că acesta poate fi un pericol. De aceea, un ecumenism autentic în favoarea ortodocşilor poate să-l facă numai acela care e bine pregătit, care cunoaşte valorile perene ale Ortodoxiei şi, în acelaşi timp, cunoaşte şi care sunt punctele comune sau punctele divergente cu alte confesiuni. Astăzi, în faţa societăţii secularizate creştinii nu au credibilitate când se ceartă între ei. Ei au mai multă credibilitate în faţa lumii secularizate când dialoghează şi când cooperează unii cu alţii, cooperează în domeniul social, în faţa suferinţei, în faţa sărăciei. Aşadar, trebuie să vedem această deschidere ecumenică a românilor nu ca pe o simplă modă, ci ca pe un mod de a convieţui civilizat, ca pe un efort de a trece de la ceartă la dialog şi de la confruntare la cooperare. Când relativizăm credinţa şi morala creştină, atunci ecumenismul nu este în favoarea noastră. Dar când afirmăm valorile profunde ale Ortodoxiei, atunci credem că trebuie s-o facem prin dialog, nu prin ceartă sau prin agresivitate. O Ortodoxie agresivă nu este atrăgătoare pentru nimeni. Nici una laxă, care s-ar dizolva într-un dialog superficial, fără discernământ critic.

„Noi nu credem într-o Biserică autocefală, ci în Biserica sobornicească“

Credeţi că Ortodoxia, Bisericile Ortodoxe naţionale sunt destul de unite în mesajul pe care-l au de transmis în acest dialog cu celelalte confesiuni? Cum credeţi că se poate întări unitatea Ortodoxiei?

Avem nevoie de întruniri periodice, cu regularitate, între Bisericile Ortodoxe autocefale. Şi acest lucru l-am spus de faţă cu Sfântul Sinod şi în numele Sfântului Sinod, cu doi ani în urmă (n.r.: 2005), în prezenţa Patriarhului Ecumenic, Sanctitatea Sa Bartolomeu I, care a apreciat foarte mult această propunere. Însă, deocamdată, e greu de realizat o regularitate a întrunirilor panortodoxe. De ce Sfintele Canoane cer ca episcopii dintr-o ţară, dintr-o Biserică locală să se întrunească cel puţin de două ori pe an, primăvara şi toamna? Pentru că sinodalitatea presupune şi întruniri periodice. Dar la nivel panortodox, adică universal, noi nu mai avem această practică a întâlnirilor periodice, cel puţin la trei ani o dată. Cred că Bisericile Ortodoxe naţionale au o valoare deosebită, pentru că se identifică, în general, cu misiunea la un popor care a fost creştinat. Totuşi, să nu uităm că, în Crez, noi mărturisim Biserica „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească“. Noi nu credem într-o Biserică autocefală, ci în Biserica sobornicească, adică Ortodoxia în ansamblul ei. Iar din acest punct de vedere e foarte necesar nu doar dialogul nostru cu alte confesiuni, ci, în primul rând, un dialog mai intens şi o cooperare mai strânsă între Bisericile Ortodoxe surori.

(Interviu realizat de Remus RĂdulescu pentru Radio România Actualităţi)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!