Actualitate religioasă
Macedonski, între rondeluri şi psalmi

Macedonski, între rondeluri şi psalmi

Marinela Porneală, 13 August 2011

Anul acesta s-au împlinit 157 de ani de la naşterea poetului, prozatorului, dramaturgului şi eseistului Alexandru Macedonski. Învestit de Tudor Vianu cu abilitatea de "magician al cuvântului", poetul cu rădăcini doljene a mânuit cu dibăcie condeiul, rămânând în memoria cititorilor săi prin numeroase creaţii literare de excepţie.

Dincolo de aspectele controversate ale unei opere inegale, risipite în multe direcţii şi orientări, Tudor Vianu remarcă faptul că "originalitatea lui incontestabilă, îndrăzneala concepţiilor şi atitudinii lui, farmecul cântecului său, când jubilând de bucurie, când dulce şi melancolic, forţa şi fecunditatea imaginaţiei sale, armonia savantă a lirei pe care o înstrună, nenumăratele-i iniţiative poetice care şi-au găsit atâţi imitatori şi continuatori, toate acestea fac din Macedonski unul din cei mai mari poeţi ai literaturii române". Creaţia sa este rodul unei formaţii culturale în spaţiul românesc şi străin: volumul de debut "Prima verba" (1872), "Excelsior" (1895), "Flori sacre" (1912), "Poema rondelurilor" (1972), proză: "Cartea de aur", "Le calvaire de feu", "Thalassa", "Nuvele", şi teatru: "Moartea lui Dante Aligheri".

Rondelul trecutului

Alexandru Al. Macedonski s-a născut la 14 martie 1854 în Bucureşti, ca al treilea copil al lui Alexandru D. Macedonski şi al Mariei Pârâianu. Spiritul ferm, pregătit pentru revoltă îl moşteneşte de la bunicul său, Dumitru Macedonski, fost locotenent în armata lui Tudor Vladimirescu în timpul Revoluţiei de la 1821. Prin mamă, se înrudeşte cu vechile familii boiereşti din Oltenia: Urdăreanu şi Brăiloiu.

Copilăria şi-o petrece la moşiile tatălui său din judeţul Dolj, Adâncata şi Pometeşti, pe Valea Amaradiei, pe care le cântă în versurile poeziei "Mângâierea dezmoştenirii": "Revăd albia-ţi frumoasă, Amaradie iubită!" Târziu de tot, când ochiul nostalgic al poetului priveşte spre trecut, locurile copilăriei Adâncata şi Pometeşti strigă cu putere din adâncul sufletului său: "Iată Pometeştii, iată Adâncata, / Scurtul pod de bârne este retrecut. / Reânviază mama, îmi zâmbeşte tata.../ Vreme câtă curs-a parcă n-a trecut" ("Rondelul trecutului").

Îşi începe studiile liceale la Craiova, perioadă căreia îi dedică poezia "Copilăria", publicată în revista "Literatorul" (1880). Versurile nu conţin nimic mai mult decât ilustrarea jocurilor copilăriei şi a anumitor scene de la şcoala craioveană, aşa cum ar fi făcut-o orice copil de vârsta lui. Bogatele cunoştinţe în limbi străine ale bunicului sunt transmise şi nepotului, constituind suportul psihologic pe care poetul Al. Macedonski clădeşte, alături de opera în limba română, o valoroasă creaţie în limba franceză. Sănătatea precară îl împiedică să-şi continue studiile. Pleacă în străinătate, prima destinaţie fiind Austria, urmată de Elveţia şi Italia, ca în cele din urmă să revină la Bucureşti.

Psalmii: "o înaltă şi tainică slavă"

Dincolo de celebrele "nopţi macedonskiene" (imnuri închinate frumuseţii şi purităţii naturii), prin care se înrudeşte cu poetul francez Alfred de Musset, Macedonski atrage atenţia criticii cu psalmii moderni. Condamnarea la singurătate, suferinţa pricinuită de cei din jur îl determină să caute înţelesuri într-o altă lume. Chinul celui dornic de a cunoaşte iertarea Tatălui se metamorfozează în cuvinte grăitoare: "Iertare! Sunt ca orice om/ M-am îndoit de-a Ta putere,/ Am râs de sfintele mistere/Ce sunt în fiecare-atom..."

Unsprezece la număr, psalmii moderni ai lui Macedonski vădesc inima înfrântă a "penitentului", care înţelege efemeritatea acestei vieţi: "Oh! Doamne", "Ţărână", "Iertare", "Duşmanii", "Zburam", "Şi-au zis…", "Cât am trudit…", "Eram", "N-am în ceruri", "Doamne, toate…", "M-am uitat", fiind incluşi în volumul "Excelsior" (1895).

Extazul ascensional, zborul, este monarhic, întrucât laitmotivul "zburăm pe aripi strălucite" apare însoţit, într-un alt psalm al ciclului, de enunţul gnomic: "Eram puternic împărat,/ Prin sufletească poezie,/ Prin tinereţe, prin mândrie,/ Prin chip de înger întrupat". Viziunea antitetică a împietririi, a regresiunii biologice şi sufleteşti, apropie imaginarul lui Macedonski de cel eminescian, ca în versurile: "În soarta mea m-am împietrit/ Rămân ca marmura de rece/ Să plâng, să sufăr am uitat./ Am fost un cântec care trece/ Şi sunt un cântec încetat" (Psalmul "Oh, Doamne!"), sau: "Oh! suflet orb, m-absorbi întruna/ Şi nu mă vezi şi nu m-auzi,/ Rămâi cu ochii morţi şi cruzi,/ Şi reci, mai reci de cum e luna" ("Suflet orb").

Psalmii sunt rugă şi cânt. Ei înalţă sufletul poetului "spre-o înaltă şi tainică slavă". Momentul este vădit prearghezian, căci de aici începe drama cunoaşterii psalmistului, "pendularea între credinţă şi tăgadă", nevoia disperată de certitudine, întâlnită la Arghezi: "Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!"

Deschizător de drumuri

Primii germeni notabili ai simbolismului românesc, primele teme simboliste care vor fi cultivate în literatura română apar în poezia lui Macedonski şi sunt puse în circulaţie prin revista "Literatorul". În structura intimă a spiritului său, poetul însă nu este un simbolist. El rămâne, în mod fundamental, un romantic de formaţiune paşoptistă.

Suplimentul literar al ziarului "Liga ortodoxă", pe care l-a editat în momentul istoric al caterisirii nedrepte a mitropolitului Ghenadie, îi dă prilejul să publice versuri ale tinerilor poeţi: Gr. Pişculescu (Gala Galaction) şi Ion Theo (T. Arghezi). Aşadar, poetul a pregătit drumul succesorilor săi: D. Anghel, T. Arghezi sau Ion Minulescu, într-un cuvânt, poezia înnoitoare ce avea să apară după 1914.

Macedonski a fost un deschizător de drumuri, necunoscut însă într-o epocă în care încercările sale literare erau socotite stângace faţă de cele eminesciene. Dar când versurile răsunătoare s-au contopit cu sensibilitatea poporului român, meritele lui incontestabile au fost recunoscute, marcând definitiv patrimoniul liricii româneşti.

Înscriindu-se în rândul "poeţilor damnaţi", cu o carieră literară fără puternice ecouri în epocă, Macedonski se mângâia adesea cu nădejdea într-o "posterioritate dreaptă". Deşi cu patru ani mai tânăr ca Eminescu, stingându-se la 24 noiembrie 1920, el îşi compune din vreme "Epigraful" (1883), care se încheie cu strofa: "Dar când patru generaţii, după moartea mea vor trece,/ Când voi fi de-un veac aproape oase şi ţărână rece,/ Va urma şi pentru mine al dreptăţii ceas deplin/ Şi-al meu nume, printre veacuri, înălţându-se senin".


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!