Măgura Ocnei, candela reaprinsă în memoria eroilor

Măgura Ocnei, candela reaprinsă în memoria eroilor

Silviu Dascălu, 20 Mai 2018

În apropiere de vestitele mine de sare de la Târgu Ocna, județul Bacău, pe muntele care a dat chiar numele așezământului monahal de aici, se află Mănăstirea Măgura Ocnei, una din frumoasele lavre ale Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului. Martoră a însângeratelor bătălii din cele două războaie mondiale, locașul a scăpat de focul artileriei, însă a fost demolat în 1964 de comuniști. Renașterea duhovnicească a zonei a venit după 1990, prin strădaniile arhimandritului Epifanie Bulancea, fiind construite și sfințite biserica cu hramul 'Înălțarea Domnului~, corpurile de chilii, arhondaricul și celelalte clădiri anexe ale așezământului.

Să ajungi la Mănăstirea Măgura nu este un lucru foarte ușor, pentru simplul fapt că este așezată la o diferență de nivel de aproape cinci sute de metri față de orașul Târgu Ocna. Dacă vă încumetați să bateți drumul la pas, veți avea de înfruntat preț de un ceas un pieptiș cu păduri de pin, apoi de fag ce răsplătește plămânii pelerinului cu un aer curat. Din loc în loc se află bănci sculptate în piatră, pe care sunt incrustate numele unor bătălii celebre din istoria noastră: Rovine, Podul Înalt, Plevna, Mărăști, Mărășești și Oituz, prima dintre ele, cea mai mare, avertizând că pătrundem pe „Măgura, Muntele eroilor". Drumul îngust șerpuiește printre codri, descoperind adesea în stânga și în dreapta ba stânci spectaculoase, ba prăpăstii adânci. Odată ajuns însă pe platoul unde se află complexul monahal, ochiul este desfătat de o priveliște încântătoare, iar sufletul simte duhul rugăciunii înălțate neîncetat de monahii și monahiile care s-au nevoit aici. Ordinea, curățenia, gustul pentru frumos, aleile mărginite toată vara de o sumedenie de flori viu colorate fac acest spațiu un adevărat colț de rai din care nu îți mai vine să pleci. Amabile și ospitaliere, dar în același timp sfioase și atente la pravila și ascultările lor, maicile din obște înfrumusețează neîncetat locul spre încântarea pelerinilor și a turiștilor care trec pragul mănăstirii.

Veacuri de rugăciune

Începuturile viețuirii monahale pe aceste meleaguri sunt pierdute în negura vremii, presupu­nân­du-se că ar fi în timpul lui Alexandru cel Bun. Totuși, prima atestare documentară este mult mai târziu, în 1655, când Solomia monahia, fiica lui Constantin Donose din Dărmănești, își dăruiește partea sa de moștenire schitului de la Ocna, construit din lemn la 1653 cu hramul „Înălțarea Domnului".

Un următor episod important din istoria mănăstirii este începând cu 1 ianuarie 1757, când Constantin Racoviță Voievod dona Spitalului „Sfântul Spiridon" din Iași „toată moșia Târgului Ocnei, cu dealul unde se scoate sare". Schitul, aflându-se pe moșia domnească, devine astfel metocul Mănăstirii „Sfântul Spiridon" din Iași.

Datorită zonei deosebit de frumoase în care este așezată, mănăstirea a fost vizitată de-a lungul timpului de numeroase perso­nalități ale culturii române, cum ar fi Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga sau Gheorghe Sion, consemnări ale acestor vizite fiind în mai multe surse documentare.

Spital de campanie cu călugări infirmieri

Cele mai tragice episoade istorice la care a fost martoră mănăstirea sunt, fără îndoială, cele două războaie mondiale. Atât primul, cât și cel de-al doilea au aruncat semințele morții pe culmile muntoase din jur, zeci de mii de suflete ridicându-se la cer din aceste locuri. Și totuși, în tot focul bătăliei și sub nenumăratele ploi de obuze ce au brăzdat cerul, mănăstirea a scăpat nevătămată.

„Dumnezeu a avut grijă de mănăstire, astfel că, deși a fost martoră a luptelor de la Coșna și Cireșoaia, obuzele nu au distrus-o. Nici în Primul Război și nici în cel de-al Doilea Război Mondial nu a fost afectată biserica", ne povestește maica Valentina Cernea, ghidul mănăstirii.

Cu numeroase așezăminte bisericești, mai povestește maica Valentina, schitul a devenit în Primul Război Mondial post de prim ajutor regimentar, deschizându-și porțile pentru a primi sute de mii de răniți să le fie oblojite rănile. Aici au fost îngrijiți răniți din Regimentul 15 Războieni - Piatra Neamț, 27 Infanterie Bacău, 8 Vânători Cernăuți, Regimentele 4 și 8 Artilerie și altele. În acele vremuri aprige, curtea așezământului era plină cu răniți, unii așezați pe tărgi, alții pe rogojini, iar alții direct pe caldarâm, călugării acordând primul ajutor împreună cu personalul sanitar.

Monumentul eroilor

După război, lângă schit, veterani ai Primului Război Mondial au construit în memoria celor 14.000 de ostași români căzuți în vara anului 1917 un frumos monument de piatră care să amintească de jertfa eroilor din aceste zone. Construcția sa a început în anul 1925 prin efortul istovitor a 40 de pietrari și al militarilor care au transportat roca.

Inaugurarea a avut loc la 6 august 1928. Până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial ansamblul era păzit neîncetat de ostași din garnizoana ora­șului, însă după război a fost lăsat în părăsire. El avea să fie restaurat prin eforturile colonelului Nicolae Costin între 1972 și 1974.

În interiorul acestuia, a fost amenajat un mic muzeu cu exponate și fotografii de epocă, cu portretele regelui Ferdinand I și reginei Maria. De asemenea, se găsesc în el uniforme militare, arme vechi, planuri de luptă sau cărți poștale trimise pe coji de mesteacăn.

Lângă monument a fost adusă și crucea de piatră ridicată în memoria celebrului caporal Constantin Mușat, cel care, deși i-a fost amputată o mână, a continuat să lupte ca grenadier în Regimentul 2 Grăniceri. Crucea a fost amplasată de camarazii săi în 1923 pe Muntele Coșna, chiar pe locul în care caporalul și-a găsit sfârșitul, ulterior fiind adusă la Măgura.

Scăpată de obuzele dușmane, dar dărâmată de comuniști

Trecută prin focul a două mari războaie, schitul de pe muntele Măgurii a scăpat de dușmani, însă avea să fie pus la pământ de liderii comuniști ai vremii.

„După războaie, obștea călugărilor s-a redus, întrucât a scăzut foarte mult și numărul bărbaților din țară, astfel că în 1952 a fost transformată în mănăstire de maici. Au fost aduse maici de la Adamclisi, una dintre ele, care a și fost stareță, trecând la Domnul acum, recent. Prima lovitură grea a fost decretul din 1959, care desființa așezământul monahal și scotea din mănăstire maicile tinere, trimițându-le acasă. Apoi au urmat alte valuri de izgoniri din mănăstire, până când, în 1964, avea să fie dărâmată, iar locul dintr-unul al rugăciunii să devină unul al petrecerilor. Deși a scăpat de obuzele dușmanilor, schitul avea să fie distrus de târnăcoapele ur­mașilor celor care au sângerat pe aceste meleaguri", a mai povestit maica Valentina. Se spune însă că toți cei care au participat la dărâmarea bisericii au avut un destin tragic. Autoritățile comuniste au vrut să amenajeze aici un hotel, cabane turistice și alte spații destinate turismului. Din piatra rămasă de la biserică a fost făcut un iaz, bucătăria și trapeza au fost transformate în restaurant și bufet, atelierul de țesătorie în sală de dans, cimitirul în teren de fotbal, chiliile maicilor în camere de cazare pentru turiști. Locul devenise unul destinat petrecerilor muncitorești de 1 mai, 9 mai, ziua minerului sau 23 august, când tot platoul se umplea de grătare cu mititei, erau aduse formații de muzică și toți muncitorii petreceau.

Pe locul bisericii, totuși, nu a fost construit nimic. După două încercări eșuate, în 1975, colonelul Nicolae Costin a reușit să împrejmuiască locul sfânt al fostei biserici.

Renașterea așezământului

Totuși, Dumnezeu nu a îngăduit ca acest loc al rugăciunii să rămână prea mult unul al petrecerilor dezmățate. Au fost mai multe încercări ale unor oameni credincioși să reînființeze schitul, însă înainte de 1989 nu s-a putut face nimic. Abia după 1990 au putut fi reluate vechile demersuri pentru reînființarea Schitului Măgura Ocnei. Comitetul de iniția­tivă, în frunte cu colonelul Nicolae Costin și protopopul Dumitru Ciubotaru, a făcut toate formalitățile pentru reînființarea așezămân­tului.

Dumnezeu l-a trimis și pe arhimandritul Epifanie Bulancea, stareț în acea vreme la Mănăstirea Durău, să se ocupe de înfiin­țarea schitului. Acesta, la 61 de ani, a acceptat sarcina de a reînvia așezământul, cu toate că mulți îi spuneau că la vârsta sa mai bine ar sta liniștit.

„Începuturile au fost foarte dificile, deoarece aici, deși a fost aprobată reînființarea mănăstirii, încă mai era restaurant. Părintele trebăluia prin curte, iar oamenii se uitau la el pe geam din restaurant. Dar cu răbdare și cu cuvânt bun și înțelept, a reușit să repună pe picioare așezământul. În fiecare noapte de la ora 3 începeam rânduiala și săvârșeam Sfânta Liturghie. Dimineața, maicile mai mergeau să se odihnească până să meargă la ascultări, însă părintele Epifanie pleca mereu să rezolve problemele mănăstirii. Să comande lemn, să comande piatră sau ce mai era nevoie. După desființarea restaurantului, părintele l-a transformat în paraclis și o bună perioadă de timp a slujit în el. Și ne spunea bucuros că Dumnezeu a rânduit ca acest locaș, transformat în unul al păcatului, a redevenit un loc al rugăciunii", a mai povestit ghidul mănăstirii.

Primul lucru pe care a reușit să îl facă a fost să aducă o catapeteasmă nouă și să o așeze chiar în restaurant. Imediat după s-a trezit cu restaurantul-biserică plin de oameni, dornici să participe la slujbă. Și de atunci, oamenii au tot venit și au ajutat fiecare după posibilități, fie cu bani, fie cu muncă, astfel că într-un an a fost terminată construirea bisericii celei mari, iar apoi, pe rând, celelalte clădiri ce constituie azi ansamblul monastic. Și totul a fost construit din milosteniile credincioșilor.

Construcția bisericii cu hramul 'Înălțarea Domnului~ a început în vara anului 1990, iar sfințirea ei a avut loc pe 15 septembrie 2001, fiind făcută de trei ierarhi înconjurați de un sobor de 65 de preoți. Biserica, de dimensiunile unei catedrale, a fost construită după planurile arhitectului Mircea Săndulescu din Bacău și este o construcție masivă din piatră și cărămidă în formă de cruce, după modelul bisericilor ștefaniene. Are o lungime de 27 de metri, o lățime de 9 metri și o înălțime la vârful turlei de 30 de metri.

O altă biserică ridicată prin strădania părintelui Epifanie este cea de lemn cu hramul 'Adormirea Maicii Domnului~ și amplasată în cimitirul mănăstirii. În apropiere a fost construită și o clădire cu două niveluri și mansardă cu destinație socio-filantropică pentru persoanele de vârsta a treia.

Moștenirea părintelui Epifanie

Acum, părintele Epifanie a plecat să Îl întâlnească pe Cel ce L-a slujit cu atâta dragoste și Căruia I-a dedicat întreaga viață. A plecat la Hristos-Domnul pe 25 aprilie anul acesta, lăsând în urma sa o obște iubitoare de Hristos, ascultătoare și statornică. În plan gospodăresc, a reușit să transforme locul din unul al petrecerilor în unul al rugăciunii neîncetate, iar biserica a devenit o candelă ce arde neîncetat pentru sufletele zecilor de mii de soldați care și-au pierdut viața pe aceste meleaguri și pentru toți eroii și ostașii români căzuți pe câmpurile de luptă. Aceasta deoarece în fiecare zi, după Sfânta Liturghie, este săvârșită slujba Parastasului în care sunt pome­niți eroii neamului. Și-a propus să nu treacă nici o zi în care să nu fie săvârșită Sfânta Liturghie, aducându-L pe Hristos zilnic în mijlocul obștii.

Pe lângă activitatea liturgică și cea administrativă, părintele Epifanie Bulancea a avut și o bogată activitate filantropică. Oricine venea să îi ceară ajutorul primea milostenie. Iar atunci când preoți care construiau biserici veneau să îi ceară ajutorul, părintele le cumpăra câte o catapeteasmă. Așa se face că a donat peste 100 de catapetesme bisericilor din țară sau din străinătate.

Astăzi, obștea monahală de la Mănăstirea Târgu Ocna numără 40 de maici. Obștea este condusă de maica stareță Lavrentia Bulancea, sora părintelui Epifanie. Principalele ascultări ale maicilor sunt cele legate de autogospodărire. Rând pe rând, maicile fac ascultare la trapeză, la bucătărie, la grajdurile cu animale sau la alte treburi gospo­dărești. Iarna, când este treabă pe afară mai puțină, maicile se ocupă și de pictura de icoane, ateliere de croitorie sau fac litografii. În nici o zi însă nu este neglijată rugăciunea. După rânduiala introdusă de părintele Epifanie, viața de zi cu zi este o împletire armonioasă a rugăciunii cu munca și cu arta.

Astăzi, părintele veghează din ceruri obștea pe care a păstorit-o, iar trupul său a fost așezat până la a Doua Înviere în curtea mănăstirii, lângă Altarul la care a slujit aproape trei decenii.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!