Lumina educaţiei
Mai sunt elevii atraşi de basme şi poveşti?

Mai sunt elevii atraşi de basme şi poveşti?

Mona Șerbănescu, 04 Februarie 2017

Motto: Vă rog eu mult pe cei care sunteți maturi, mai citiți o dată povestea! Copii, dacă nu v-au citit-o părinții, puneți-i să v-o citească! E oricum mai mult decât orice desen animat. "Pedagogia poveștii” (Pr. Constantin Necula, Ed. Agnos)

 

Tema acestui articol mi‑a fost oferită de un chestionar trimis de o tânără, studentă în ultimul an a Facultății de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei – Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar. Cum întrebări de acest fel sunt pe buzele multora - bunici, părinți, profesori, reprezentanți ai audiovizualului, ai editurilor, chiar și ai Ministerului Educației, mi s‑a părut că subiectul merită reluat pentru a încerca să înțelegem mai bine ce ar trebui făcut și dacă putem face ceva anume pentru ca basmele să rămână în lumea copiilor ca pietre de temelie pentru clădirea lor în viață.

Titlul poate fi privit ca o întrebare închisă și totuși răspunsul nu se poate limita la da sau la nu, pentru că ambele variante implică explicații. De ce da? Și De ce nu?

Răspunsul depinde, cu si­gu­ranță, de felul în care copiii au fost obișnuiți de mici, în familie și la grădiniță. În clasa pre­gătitoare, ei ar trebui să aibă deja deprinderea de a asculta basme, de a lucra cu jocuri precum basme din imagini, de a reda cu vorbe proprii poveștile pe care le cunosc, de a lua drept model personaje îndrăgite. Dacă acest lucru nu se întâmplă încă, anul petrecut de copii în această clasă este cel mai propice moment pentru a recupera.

Un alt mod de a cunoaște poveștile și basmele încă din anii copilăriei mici îl reprezintă contactul cu transpunerile acestora pe scenă sau pe ecran. În legătură cu vizionarea filmelor de desene animate de care se face, de obicei, abuz, la vârste mici, un specialist afirmă că ar trebui drămuite cu atenție, iar copilului să îi fie făcut cunoscut basmul prin lectură, în primul rând, astfel încât cel mic să își poată construi singur, cu ajutorul imaginației, personajele și situațiile în care acestea evo­luează.

În școală, copilul intră, treptat, tot mai mult în contact cu literatura, fie prin orele de citire de la clasă, fie prin momentele de lectură continuate acasă, în familie. Descoperim, așadar, din nou, doi factori responsabili. Apoi, pe măsură ce crește, în liniștea camerei sale, ca un exercițiu foarte important de dezvoltare personală, tânărul va putea considera cititul un prieten de nădejde. Pentru ca lectura așa‑numită obligatorie să fie făcută de plăcere, formând cititorii de mai târziu, iar nu copii supărați pe ceva ce le este impus, există numai o cale: din clase, din școli, dar mai ales din case să nu lipsească volumele cu povești și basme oferite dintru început copiilor. Putem adăuga întâlnirile cu scriitori și cu ilustratori ai poveștilor, precum și dramatizările prezentate sub forma unor spectacole susținute chiar de cei mici.

Dacă toate‑acestea fi‑vor învățate, abia atunci ne vom putea pune întrebarea în ce măsură mai sunt atrași elevii de basme și de povești. Silabisite, citite cu voce tare ori în gând, textele acestea formează o comoară de lecții de viață, de informații, o bogăție de limbă românească. Copilul pentru care cuvintele din țesătura poveștii rămân necunoscute, fiindcă nu le‑a întâlnit înainte în alte contexte și nu e nimeni să i le tălmăcească, dar și copilul care nu le‑a descoperit farmecul la vârsta potrivită nu pot fi atraşi de lectura basmelor decât cu totul întâmplător.Dimpotrivă, elevul obișnuit cu cititul va rămâne fidel lecturii, chiar dacă pe parcursul anilor va abandona Basmele lui Ispirescu și va prefera poveștile mai noi, cu eroi mai apropiați de timpul său. Lecțiile criptate în basmele citite la timpul potrivit îi vor rămâne însă prietene și, fără exagerare, călăuze în viață.

Vocile care susțin că elevii nu mai citesc ascund, în realitate, un sentiment de culpabilitate: noi, cei care ne plângem, nu prea mai citim! Adesea, părinții consideră că deprinderea cititului vine la pachet cu dragostea de lectură și de aceea au convingerea că numai școala se face responsabilă pentru felul în care se raportează copiii la această petrecere a timpului. Să nu uităm însă că locul acesteia e preluat tot mai mult de televizor, de tabletă și de telefon. Acest neajuns poate fi însă suplinit de o bună ofertă la nivelul școlii și al fiecărei clase, dar în special de o reală preocupare în familie, care să îi pună pe copii în situația de a descoperi povești captivante, transformând lectura din obligație în bucurie.

În anii de gimnaziu și de liceu, cititul poate deveni o pasiune sau poate ieși din sfera preocupărilor constante, însă lecturile din primii ani rămân un capital cultural și spiritual de neprețuit pentru tot ce urmează în viața fiecăruia și de aceea nu trebuie ratate.

 


 

Galerie foto:

 

 

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!