Mănăstirea Agafton, în căutarea tradiţiei pierdute

Narcisa Elena Balaban, 01 Iulie 2007

După opt kilometri pe şoseaua care duce de la Botoşani la Suceava, dacă faci la stânga şi mergi până spre marginea pădurii imense, ai să întâlneşti un colţişor de rai. Aici e Mănăstirea Agafton, iar căsuţele şi gospodăriile săteşti ce-o înconjoară sunt chiliile călugăriţelor şi casele satului cu acelaşi nume. Dacă sărăcia nu ar fi lovit-o atât de crunt, astăzi Mănăstirea Agafton ar fi putut reprezenta unul dintre cele mai atractive puncte spirituale din Moldova. Însă, vremurile vitrege care s-au abătut asupra vieţuitoarelor de aici fac ca astăzi, la Agafton, să domine liniştea uitării. Maicile se luptă cu vremurile grele, încercând să readucă mănăstirea, măcar parţial, la stadiul de altădată.

Până la anul 1748 această zonă era acoperită de codri străvechi şi pustii. Monahul Agafton de la fosta mănăstire a Doamnei din apropiere, care se nevoia prin aceste locuri, a dat viaţă colţişorului acesta de rai care împodobea la vest oraşul Botoşani, înfiinţând în mijlocul pădurilor seculare sfânt lăcaş de reculegere şi meditaţie. A ales la poalele dealului, într-o poieniţă udată de izvoare şi de un pârâu veşnic curgător, un loc unde a construit cu braţele sale, din bârne de stejar, biserica „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil“ care există şi astăzi. Aici se slujeşte o singură dată pe an, cu ocazia hramului..

Prima mănăstire din judeţul Botoşani

Pe la începutul secolului al XIX-lea, în anul 1803, când mitropolit al Moldovei devenea vrednicul de pomenire Veniamin Costachi, în Moldova existau prea puţine mănăstiri de călugăriţe, cele de la Socola şi „Sf. Parascheva“ (Mitocul Maicilor) din Iaşi şi cea de la Văratec. Până la 1777 mai fusese şi Mănăstirea Pătrăuţi, dar odată cu răpirea Bucovinei, aceasta a rămas dincolo de hotarele ţării noastre. Astfel, la cererea mitropolitului, prin hrisovul dat de domnitorul Alexandru Constantin Moruzzi, călugării de la Agapia s-au mutat la Socola, iar cele de la Socola şi „Sf. Parscheva“ la Văratec. Întrucât, în ţinutul Botoşanilor nu existau mănăstiri, mitropolitul Veniamin Costachi a adus la Agafton în secolul amintit maici de la Agapia.

Biserica mare din zid sau biserica „din deal“, cu hramul „Pogorârea Duhului Sfânt“ este ctitoria călugăriţelor din mănăstire, piatra de temelie punându-se la 1 iulie 1838. Lucrările au durat până la 1843.

Mănăstirea Agafton a reprezentat pentru multă vreme locul de reculegere al fiicelor şi văduvelor de boieri. Fiind astfel cea mai populară a păstrat legătura evlaviei cu celelalte schituri din judeţ, iar când Balş, Unsa şi Orăşeni s-au desfiinţat, Agafton a primit în obştea ei pe călugăriţele de la aceste schituri.

Până la 1860, obştea mănăstirii, formată din 156 de călugăriţe şi-a dus în tihnă rugăciunile, viaţa şi toată rânduiala. Dar potrivit legii votată de Adunarea Electivă şi sancţionată de Domnitorul Ţării trebuia să se desfiinţeze, atrăgând în felul acesta cea mai mare nenorocire care avea să se abată asupra ei. Trişti au fost credincioşii din Botoşani care au semnat proteste către minister alături de măicuţe. Astfel cererea a fost anulată, iar la cererea Ministerului de Justiţie, Culte şi Instrucţiune publică, în anul 1864, mănăstirea a înfiinţat prima şcoală primară din sat.

Primul atelier de covoare într-o mănăstire

În trecut, când era stăpână pe moşiile sale, mănăstirea avea o gospodărie bogată: zeci de căsuţe, arhondaricul înconjurat de o frumoasă platformă, cuptoare mari de pâine şi multe altele. În anul 1912, la Agafton s-a deschis primul atelier de covoare într-o mănăstire cu 30 de eleve alese din obşte. În anul 1913 s-a înfiinţat un al doilea atelier pentru tricotaj, iar nouă ani mai târziu s-a înfiinţat atelierul de pânzărie. Aceste ateliere funcţionau ca nişte şcoli de meserii, pentru că pe lângă maici aici erau primite şi fete de săteni care terminau şcoala primară. Abia după trei ani de studii şi examene, elevele deveneau lucrătoare şi abia după trei ani de lucru frecvent se puteau numi absolvente ale atelierului, putând îndeplini funcţia de maistre în ateliere de acelaşi fel. Până în anul 1929, cele două ateliere au dat 23 de lucrătoare, unele dintre ele fiind maistre în atelierele înfiinţate pe lângă şcoli primare complementare sau pe lângă orfelinate. Alte maici şi-au instalat mici ateliere în chiliile lor în care ţeseau cele mai frumoase covoare, adevărate opere de artă tradiţională şi spre care se îndreptau toate comenzile care veneau spre mănăstire.

Participând la diverse expoziţii în ţară şi bucurându-se de mare popularitate, atelierele de la Agafton au primit subvenţii din partea Ministerului de industrie şi din partea Prefecturii judeţului care a hotărât amenajarea unui spaţiu mai mare.

300 de maici, când mănăstirea a fost desfiinţată

Maicile de la Mănăstirea Agafton au rămas pentru multă vreme în inimile botoşănenilor. Încă din 1913, la Agafton începuseră cursuri pentru pregătirea călugăriţelor care urmau să meargă prin spitale în cadrul Societăţii „Crucea Roşie“, iar în anul 1915, 18 călugăriţe făceau practică prin spitale. În timpul războiului, maicile au fost repartizate la mai multe spitale pentru îngrijirea răniţilor, iar în chiliile lor au adăpostit aproape şase luni femei şi copii refugiaţi din zonele ocupate.

După al doilea război mondial, frumuseţea mănăstirii a început să ştirbească. Decretul comunist din 1959 a desfiinţat mănăstirea, maicile de aici fiind trimise fiecare pe la casele lor sau nicăieri. La acea vreme, obştea număra 300 călugăriţe. În anul 1960, în căsuţele albe şi îngrijite de la mănăstire au fost aduşi bolnavi psihic, mănăstirea având acest statut până în anul 1996, când cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, mănăstirea a fost redeschisă. Pentru primele maici, anii în care au locuit alături de bolnavi au fost un adevărat coşmar. Bolnavii le batjocoreau cu vorbe murdare, le loveau cu bulgări, tulburau slujbele, făcând multe alte necuviinţe. Abia după anul 1999, după lungi procese, maicile au obţinut dreptul de evacuare a bătrânilor bolnavi din mănăstire. Totul a rămas însă distrus. Şi de atunci maicile se luptă cu vremurile grele, încercând să readucă mănăstirea măcar parţial la stadiul de altă dată.

Leagăn pentru copilăria lui Eminescu

Plecând adesea pe jos din Ipoteştiul natal, Mihai Eminescu îşi închidea pădurile şi visurile sale în cămăruţe în care numai el ştia cum trebuie să intre. Fiind călugărite aici, surorile de sânge ale mamei sale Raluca Eminovici, Olimpiada şi Sofia Iuraşcu, dar şi verişoara ei Fevronia, îşi primeau cu dragoste nepotul, pe Mihăiţă, aşa cum povesteau maicile bătrâne de la Agafton, iar Mihăiţă se retrăgea în mijlocul codrilor singur, doar cu visările lui, asculta izvorul şi pregătea poezii pentru zestrea lirică a poporului nostru. Fevronia fusese călugărită la Agafton în anul 1828, iar Olimpiada şi Sofia în anul 1840. La vremea sa, Gala Galaction se oprea la întâlnirile copilului sau adolescentului Mihăiţă cu maica Fevronia, consemnând că poetul „copil de patru, de zece, de patrusprezece ani a venit de nenumărate ori, mai întâi cu părinţii şi apoi singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni ca să vadă pe maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. La Agafton a cunoscut Eminescu cenobitismul creştin şi pravilele lui şi toată trista lui «frumuseţe»“.

Între anii 1899 şi 1902, monahia Olimpiada Iuraşcu a fost stareţa mănăstirii. Inspirat de rânduiala monahală de la Agafton, care presupunea ca maicile să fie îngropate fără sicriu, doar pe rogojină, Mihai Eminescu a scris poezia „Mai am un singur dor“, în care le spunea celor dragi: „Nu voi sicriu bogat/ Nu-mi trebuie flamuri/ Ci-mi împletiţi un pat din tinere ramuri“. În semn de amintire şi preţuire pentru cel care a imortalizat frumuseţea acestor locuri, cu sprijinul autorităţilor din Botoşani, maicile au ridicat în 2002, în curtea mănăstirii un mic monument cu bustul poetului.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!