Reportaj
Mănăstirea care se oglindeşte în apele Dunării

Mănăstirea care se oglindeşte în apele Dunării

Silviu Dascălu, 14 Iunie 2013

Loc al tainicei dorinţe de desăvârşire şi al întâlnirii omului cu Dumnezeu, Mănăstirea Saon din judeţul Tulcea, alături de mănăstirile Celic Dere şi Cocoş, este o mărturie vie a celor două milenii de creştinism din Dobrogea, unde odinioară Sfântul Apostol Andrei a propovăduit credinţa în  Hristos. Mâine, 16 iunie, la 132 de ani de la construire, biserica veche a mănăstirii va fi resfinţită de Înalt Preasfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, şi Preasfinţitul Visarion, Episcopul Tulcii.

Creştinii care au căutat în primul rând desăvârşirea lor s-au retras mereu în locuri tainice care ajută la meditaţie şi rugăciune. Au mers în locuri ferite de privirile indiscrete şi de zarva cotidianului. Aşa au căutat odinioară şi primii vieţuitori ai acestui sfânt aşezământ, astfel că au purces printre dealurile din zona Niculiţelului şi aproape de malul Dunării, la marginea Deltei, şi au pus bazele frumosului complex monahal de la Saon.

Şi, de atunci, candela credinţei şi a rugăciunii neîncetate a rămas nestinsă, monahii şi monahiile aducând neîncetata lor jertfă Împăratului ceresc.

Când ajungi în apropierea sfântului lăcaş, simţi mirosul proaspăt al bătrânului fluviu purtat în văzduh de briza caldă. Dintre lanurile de porumb şi viţă-de-vie vezi înălţându-se maiestuos spre înaltul cerului o catedrală impunătoare, ale cărei ziduri ca de cretă se oglindesc în luciul apei din apropiere.

Este înaltă, frumoasă, caldă şi primitoare, aşa cum trebuie să fie o biserică. La fel cum frumoase sunt şi chiliile maicilor, ale căror pridvoare sunt inundate de diferite flori.

Când am ajuns noi, peste tot era linişte, iar curtea goală. Când am intrat în biserică, am găsit obştea înălţând rugăciuni lui Dumnezeu, Căruia maicile s-au hotărât să-I slujească pentru tot restul vieţii. Rând pe rând, maicile alternează cântările cu citiri de psalmi şi rugăciuni, acompaniate din când în când de sunetul cădelniţei. Tinere sau mai în vârstă, fiecare dintre vieţuitoare meditează în linişte la înţelesurile rugăciunii, însemnându-şi chipul cu Sfânta Cruce din când în când.

A renăscut din propria cenuşă

Despre istoria sfântului aşezământ şi despre ascultările maicilor de aici am aflat de la maica Gabriela, ghidul mănăstirii.

Ea ne-a povestit că începuturile lavrei sale sunt undeva în anul 1846, când Dobrogea era sub stăpânire otomană.

„Iniţial a funcţionat ca metoc al călugărilor plecaţi de la Celicul de Jos, care au ridicat din chirpici un paraclis şi câteva chilii. Apoi, după câţiva ani, prin 1881, când au fost mutaţi şi restul călugărilor de la Celic aici, la Saon, de către episcopul Iosif Gheorghian, mănăstirea a devenit de sine stătătoare. Adică nu mai depindea de o altă mănăstire. În acelaşi an, călugării au ridicat din chirpici şi lemn o biserică cu hramul Înălţării Domnului şi două corpuri de chilii“, povesteşte monahia Gabriela.

După un timp, schitul avea să ardă din temelii, însă, ca prin minune, cele două biserici au rămas neatinse. Dar, prin truda călugărilor şi cu ajutorul lui Dumnezeu, sfântul lăcaş a renăscut din propria-i cenuşă, mai frumoasă decât odinioară.

În 1912 a fost pusă piatra de temelie la actuala biserică mare, de zid, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului“, însă cele două războaie mondiale ce aveau să se abată asupra ţării au făcut ca lucrările să stagneze. Abia în 1956 reîncep şi sunt finalizate în 1959. Însă în acelaşi an, regimul comunist avea să pună lacătul pe poarta mănăstirii prin fatidicul Decret 410, lege ce a închis numeroase mănăstiri în întreaga ţară.

În 1972 a fost redeschis, însă înflorirea duhovnicească a fost cunoscută abia după 1990. Maicile mai în vârstă, precum maica Melania Ignat, ce a trecut de 80 de ani, îşi amintesc că într-un foarte îndepărtat timp, când au revenit maicile în mănăstire, au găsit paraclisul folosit pe post de pepinieră. Acolo au fost puşi la prins butaşii de vie. Însă cu răb-dare, dar mai ales cu multă dăruire, au pus ordine în lucruri şi au redat mănăstirea rânduielii pentru care a fost ridicată. Pictura paraclisului a fost realizată de fosta stareţă, Maria Odudencu, împreună cu maica Salomeea, iar în biserica mare pelerinii pot admira pictura părintelui Sofian Boghiu.

Rugăciune şi muncă

La Saon, ascultările nu diferă cu mult de cele dintr-o gospodărie obişnuită, doar că aici, pe lângă muncile fizice, mai există şi rugăciune. „Ora et labora“ nu este doar un dicton, ci un mod de viaţă. Au stupi de albine, terenuri şi animale, iar asta le ţine ocupate zi de zi, vară şi iarnă. Nu contenesc cu truda, cât e ziua de mare, fiecare din cele 40 de maici mergând acolo unde este rânduită la ascultare de maica stareţă. De asemenea, aici funcţionează şi un atelier de croitorie unde sunt brodate veşminte preoţeşti.

Mai sunt şi alte lucruri interesante, cum ar fi o moară de vânt recent restaurată, dar şi volieră cu struţi şi păuni.

În ceea ce priveşte programul liturgic, zilnic este săvârşită Sfânta Liturghie de către cei doi preoţi duhovnici, programul liturgic începând de la ora 6:00 dimineaţa, când sunt făcute şi Ceasurile şi Acatiste. Apoi, seara, slujbele sunt reluate de la ora 19:00 până la 22:00.

Doi ierarhi la resfinţire

Duminică, 16 iunie 2013, mănăstirea va fi înveşmântată în har prin resfinţirea primei biserici ce poartă hramul „Înălţarea Domnului“. Sfinţirea are loc după ce în ultima perioadă au fost făcute ample lucrări de restaurare. Slujba resfinţirii va fi oficiată de Înalt Preasfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, şi Preasfinţitul Visarion, Episcopul Tulcii, înconjuraţi de un sobor de preoţi şi diaconi. Pelerinii care vor să se împărtăşească de bucuria evenimentului şi de binecuvântarea ierarhilor pot veni din această seară la mănăstire pentru a participa la Priveghere, precum şi duminică, pentru a participa la sfinţire şi la Sfânta Liturghie arhierească.

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!