Oltenia
Mănăstirea Horezu peste veacuri

Mănăstirea Horezu peste veacuri

Mai sunt câteva zile până la hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Îndrăgită de toţi credincioşii olteni, sărbătoarea scoate la lumină, odată cu aleasa ei prăznuire, biserici şi mănăstiri de ispravă, vechi ctitorii ale boierilor şi domnilor de odinioară.

La loc de mare cinste se găseşte Mănăstirea Horezu, care a fost construită între 1690 şi 1693 de domnitorul Constantin Brâncoveanu.

Înainte de ridicarea sfintei mănăstiri, la Horezu ar fi existat, în pădurea de la nordul satului, un schit, despre care ştim că a fost închinat, în 1695, lui Constantin, fiul cel mare al domnitorului, de egumenul Ioan, care provenea din neamul fondatorilor. Din edificiul de odinioară se mai păstrează azi numai câteva ruine. În prezent, complexul monastic cuprinde, pe lângă biserica principală, bolniţa, paraclisul şi schiturile „Sfântul Ştefan” şi „Sfinţii Apostoli”, împrejmuite de chilii care-i adăpostesc vieţuitorii.

„...flori din piatră în jurul uşii celei mari şi a tuturor ferestrelor”

Biserica mare cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, aşezată în mijlocul incintei, este unul dintre cele mai valoroase monumente de artă feudală păstrat în Ţara Românească.

Meşterii care au realizat acest important monument au fost Manea vătaful zidarilor, Vucaşin Caragea pietrarul şi Istratie lemnarul, toţi pictaţi în pridvor, „ţinând fiecare în mână o unealtă deosebitoare a meseriei, securea, ciocanul şi mistria”. Ca arhitectură, reprezintă tipul cel mai reuşit al epocii brâncovene, având plan în formă de treflă, cu pridvorul sprijinit pe stâlpi, cu o înfăţişare impunătoare şi proporţii admirabile cu sculpturi bogate şi decoraţii clasice şi sobre. Naosul prezintă câteva reminiscenţe sârbeşti, cu patru masive de zidărie care susţin turla şi cu arcadele laterale interioare înalte atât înspre apus, cât şi înspre răsărit. Vorbind despre pridvorul bogat ornamentat, Nicolae Iorga nota: „frumos pridvor pe stâlpi lucraţi cu o mare bogăţie de podoabe…, flori din piatră în jurul uşii celei mari şi a tuturor ferestrelor”. Turlele înalte, precum şi felul în care sunt lucrate ferestrele denotă o influenţă moldovenească, venită prin intermediul Bisericii Stelea din Târgovişte, ctitoria lui Matei Basarab. De apreciat brâul ce o înconjoară, din stuc şi împodobit cu frunze. Pictura are o valoare deosebită, în afara scenelor religioase, chipurilor de sfinţi şi medalioanelor distribuite după tipul atonit, pictorii realizând o întreagă galerie de portrete ale Brâncovenilor, Basarabilor şi Cantacuzinilor. Fresca a fost executată de doi pictori greci, Constantin şi Ioan şi patru români Andrei, Stan, Neagoe şi Ioachim. Renumitul bizantinolog Charles Diehl considera că frescele Mănăstirii Hurezu sunt „printre cele mai remarcabile pe care le-a produs arta românească şi, în acelaşi timp, ele dovedesc continuitatea artei româneşti şi a artei bizantine, ele arată strălucirea extraordinară pe care a dat-o artelor domnia lui Constantin Brâncoveanu”. În interior remarcăm catapeteasma, sculptată în lemn de tei şi suflată cu aur, candelele de argint, dăruite de Maria Brâncoveanu sau mormântul ctitorului, gol şi nefolosit, al lui Ioan arhimandritul, primul stareţ, al Mariei Bengescu şi al lui Ioan Măldărescu.

Daruri din partea domnului

După ridicarea ei, întemeietorul a înzestrat-o cu numeroase obiecte bisericeşti şi moşii, pentru ca astfel călugării să aibă tot ce este necesar pentru trai. În muzeul aşezământului se află o colecţie de picturi, sculpturi în piatră şi lemn, din epoca brâncovenească, clopote realizate în ţară sau aduse de peste hotare, străni domneşti şi arhiereşti, iconostase lucrate cu multă artă, policandre şi sfeşnice din aramă sau argint, cruci, candele, icoane, potire discuri, cădelniţe, anafoniţe şi cârji. La 4 aprilie 1711, domnitorul întărea aşezământului un han la Craiova şi proprietăţi la Băleşti (Gorj), Oteeşti, Gotca, Bărzoteanu (Vâlcea), dea­lul Troian de lângă Râmnicu Vâlcea, Gioroc (Dolj), Popeşti (Dolj), Foleştii de Jos şi Pădureţi. Pe lângă aceste moşii, îi dăruia un număr considerabil de ţigani, cumpăraţi de la mănăstiri şi particulari, precum Şerban logofeţul din Măgurele sau Papa Rudeanul şi o bibliotecă bogată, pentru a întemeia un nou centru de cultură şi viaţă religioasă. În 1791, când s-a scris catalogul bibliotecii existau 382 de volume tipărite şi 46 de manuscrise, dintre care 115 în limba română, 110 în greceşte, 87 greco-latine, 39 slavone, 13 greco-arabe şi 4 latine.

Prădată de turci

Din cauza vitregiilor timpurilor, mănăstirea a avut mult de suferit, mai ales în timpul ocupaţiei austriece din 1718-1739, când au fost arse chiliile şi s-a stricat zidul împrejmuitor. Seraschierul Mahmed Paşa, cu oastea sa turcească de 1.800 de soldaţi s-au aşezat aici pentru un an, împuşcând chipurile sfinţilor şi transformând bolniţa în grajd pentru cai. În urma acestor evenimente, a trebuit să-şi restrângă cheltuielile şi să vândă din proprietăţile cu care a fost înzestrată de ctitor. Demn de consemnat este şi faptul că, la 9 noiembrie 1719, s-a susţinut aici un sinod, la care au participat Episcopul Damaschin al Râmnicului şi egumenii Ioan de la Hurez, Ştefan de la Bistriţa, Pahomie de la Govora şi Ştefan de la Arnota, care solicitau ca episcopia să fie înălţată la rangul de mitropolie cu sediul la Râmnic, o bună organizare a mănăstirilor româneşti şi înfiinţarea unei şcoli româneşti în Râmnic şi a alteia latineşti în Craiova.

Prădată şi profanată de armatele turceşti, în urma războiului din 1788-1789, Mănăstirea Hurezu a rămas unul dintre cele mai bine conservate complexuri monahale. Documentele timpului arată că a primit între zidurile sale pe eterişti şi căpitanii lui Tudor Vladimirescu, după înfrângerea suferită la Drăgăşani, la 19 iunie 1821. Din 1822, aşezământul era locul unde se trimiteau, pentru a fi ţinuţi sub pază bună, nebunii care săvârşeau crime, fiii de boieri care nu voiau să asculte de părinţii lor sau copii cu mintea slabă ai neamurilor mari care se ruşinau să-i înfăţişeze lumii. În 1838, haiducii şi plăieşii de peste Olt conduşi de căpitanul Duca au năvălit asupra mănăstirii, pe care au jefuit-o şi au pârjolit-o, luându-i alimentele şi materialul adunat pentru noile reparaţii. Întrucât numărul lor se împuţinase, în 1872, monahii au fost strămutaţi la mănăstirile Bistriţa şi Brâncoveni, aşezământul devenind chinovie de călugăriţe. În 1877, unele monahii au îngrijit pe ostaşii răniţi în luptele cu turcii, fiind decorate cu diferite distincţii pentru contribuţia lor la cucerirea independenţei de stat a ţării noastre.

Realizări gospodăreşti şi culturale recente

Vremuri mai bune a trăit marea lavră abia la începutul secolului XX, când s-au restaurat clădirile stăreţiei şi s-a consolidat acoperişul. A fost restaurată şi între anii 1957 şi 1964 de Comisia Monumentelor Istorice, când s-au refăcut zidurile şi tencuielile clădărilor şi s-a acoperit monumentul cu tablă de aramă. Ultimele lucrări s-au întreprins în 2006-2007, sub egida aceleiaşi entităţi. În prezent, obştea monahală este condusă de stareţa Pavelina Gagea. Subliniem şi faptul că la Hurezi şi-au demonstrat calităţile de copişti de manuscrise Lavrentie Dimitrievici, Rafail Hurezanu, Dionisie Eclesiarhul, Dositei şi ucenicii săi, Naum Râmncieanu, care prin copiile realizate au contribuit la dezvoltarea culturii naţionale. Tot aici, s-au zămislit în dulcele grai străbun numeroase cărţi din bogata literatură populară: Halima (1783), Varlaam şi Ioasaf (1700), Floarea Darurilor (1745) etc., care au avut un rol covârşitor în dezvoltarea limbii şi în iluminarea poporului din toate provinciile româneşti. Prin preocupările lor artistice, călugării au transformat acest complex monastic într-o adevărată şcoală de pictură şi sculptură, a cărei influenţă s-a simţit, până târziu, în Ţara Românească. Între 1934 şi 1960, la Mănăstirea Hurezi a funcţionat seminarul monahal pentru tinere, iar în perioada 1942-1950, un orfelinat de orfanii de război, cu o bogată activitate instructiv-educativă ce a înlocuit în multe cazuri lipsa unui cămin matern.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!