Documentar
Mănăstirea Hurezi, în primul deceniu comunist

Mănăstirea Hurezi, în primul deceniu comunist

26 Iunie 2011

După al Doilea Război Mondial, ca multe alte aşezăminte monastice

din România, Mănăstirea Hurezi din ţinutul Vâlcei cunoştea o revigorare

a obştei, dar şi o atenţie aparte din partea patriarhului Justinian Marina, care o transformase în stavropighie patriarhală. Potrivit unor documente din arhiva Departamentului cultelor, în 1949, Hurezi avea aproape 70 de maici şi surori, în frunte cu stareţa Agapia Florescu, care se ocupau de îngrijirea celor 26 de copii din orfelinat şi lucrau în atelierele de ţesătorie, covoare, tricotaje şi pictură, care funcţionau în acest aşezământ. De asemenea, din dispoziţie patriarhală, în ctitoria brâncovenească funcţionau o şcoală monahală cu două cicluri, pentru monahiile care nu urmaseră clasele primare, gimnaziale şi nu aveau o meserie, dar şi un seminar monahal pentru maicile din mitropoliile Ungrovlahiei şi Olteniei. De pe băncile acestor şcoli au plecat maici care au studiat Teologia la Bucureşti. Spre sfârşitul anilor â50, Hurezi era un reper pentru monahismul românesc postbelic, situaţie care a deranjat autorităţile statului. La aplicarea decretului 410 din 1959, aceste autorităţi au avut grijă să închidă şcolile de la Hurezi, să interzică maicilor să mai frecventeze Institutul Teologic şi au exclus din aşezământul brâncovenesc pe cele mai multe, rămânând numai 10 vieţuitoare. Cu toate încurajările venite din partea patriarhului Justinian de a nu părăsi mănăstirea, maicile de la Hurezi au trecut prin încercări grele provocate de trimişii regimului care nu acceptau viaţa monahicească în marea ctitorie a martirului Constantin Brâncoveanu.
(Adrian Nicolae Petcu)


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!