Mănăstirea prahoveană Ghighiu în primul deceniu comunist

Pe drumul ce duce din faţa Ploieştilor spre Vălenii de Munte şi Braşov, într-un loc ce până spre mijlocul secolului trecut mai amintea de codrii Vlăsiei, se află Mănăstirea Ghighiu. Începuturile sale sunt situate încă din vremea celebrului logofăt Coresi şi a jupâniţei Slavita, soţia sa, care va fi ridicat o bisericuţă de lemn. Tradiţia aşezământului a fost continuată de ieromonahul Arsenie de la Mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti, care, pe la 1817, a ridicat o altă biserică de lemn, cu sprijinul boierilor prahoveni evlavioşi Râfoveni şi cu banii donaţi de Rucăreni. Câteva decenii mai târziu, între 1858 şi 1866, pe temelia bisericii de lemn a fost ridicat un lăcaş de zid, în stil neoclasic, specific vremii, în formă de treflă, cu o turlă pe naos şi pridvor deschis, fiind pictat de marele Gheorghe Tattarescu şi având hramul "Izvorul Tămăduirii". De asemenea, în jurul noului lăcaş au fost construite chilii şi ziduri împrejmuitoare, ajungând astfel o veritabilă cetate a monahismului în această parte a Prahovei. Mănăstirea a suferit numeroase stricăciuni la cutremurul din 1940, în urma bombardamentelor aliate din 1943-1944 asupra rafinăriei Teleajen din apropiere şi a ocupaţiei germane vremelnice. Astfel, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial mănăstirea de călugări Ghighiu ajunsese în stare de ruină. Patriarhul Nicodim încearcă să demareze un program de refacere a mănăstirii, însă la începutul anului 1948 trece la cele veşnice. Iniţiativa este preluată de patriarhul Justinian, care în 1952 o transformă în chinovie de maici şi porneşte un amplu program de refacere a aşezământului. Sunt refăcute: biserica, chiliile şi anexele, obştea devine numeroasă, funcţionează o şcoală monahală cu cel puţin 15 eleve monahii, altfel spus Mănăstirea Ghighiu ajunge o floare a monahismului în Arhiepiscopia Bucureştilor. Mai mult, Ghighiu primeşte o frumoasă icoană de sec. XVI de la ambasadorul antiohian Vasile Samaha şi apropiat al patriarhului Justinian. Însă prosperitatea spirituală de la Ghighiu intră în vizorul celor de la Securitate şi Ministerul Cultelor, care vor încerca desfiinţarea acestui aşezământ. Încă din 1949, cei de la Culte preconizau închiderea unor mănăstiri prohovene şi mutarea vieţuitorilor în cele "60 de încăperi de la Ghighiu". Mai apoi, atât înainte de adoptarea Decretului 410/1959, cât şi după, autorităţile au încercat închiderea aşezământului. Însă patriarhul Justinian, care îşi făcuse un crez din dezvoltarea monahismului, a refuzat categoric, la 14 octombrie 1960 afirmând: "Când în ţară nu va mai rămâne nici o mănăstire, atunci voi desfiinţa şi eu Ciorogârla şi Ghighiu. Aceste două mănăstiri trebuie să rămână în fiinţă. Trebuie să avem şi aici câteva mănăstiri frumoase, bine organizate, ca să am ce arăta şi eu străinilor când ne vizitează ţara... Mă voi duce la prim-ministru şi-l voi aduce aici. La Ciorogârla şi la Ghighiu vom fixa câte 60 de călugăriţe, iar la Suzana 50 de călugăriţe. De la Pasărea vom aduce la Ciorogârla, iar de la Ţigăneşti şi Zamfira vom duce la Ghighiu". Astfel, Mănăstirea Ghighiu, alături de Ciorogârla, o altă floare a monahismului românesc din vremea patriarhului Justinian, a fost salvată de la desfiinţarea preconizată de cei care doreau dezrădăcinarea poporului român de spiritualitatea de obârşie apostolică.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!