Memoria Bisericii
Mănăstirea Râşca la începutul secolului al XX-lea

Mănăstirea Râşca la începutul secolului al XX-lea

Adrian Nicolae Petcu, 12 Februarie 2011

Începuturile Mănăstirii Râşca sunt din vremea celei de-a doua domnii a lui Petru Rareş. La îndemnul mitropolitului Grigorie Roşca, în 1541, domnitorul a ridicat, în apropierea râului Râşca, un aşezământ ca metoc al Probotei şi pentru a primi obştea monahală de la pustiita Mănăstire Bogdăneşti, din apropiere. Biserica Mănăstirii Râşca, cu hramul "Sf. Nicolae", a fost pictată pe exterior, iar în jurul său a fost ridicat un zid cu creneluri cu rol de cetate. Mănăstirea a fost pustiită în mai multe rânduri, la 1611-1617 fiind refăcută de marele vornic Costea Băcioc şi soţia sa, când a adăugat bisericii un pridvor masiv cu turlă, care a dublat interiorul. Ulterior, a fost prădată de şapte ori de către tătari, fiind refăcută după 1750 de egumenii care s-au succedat până la 1815. În 1821, mănăstirea a fost pustiită de turci, însă la 1823, la iniţiativa mitropolitului Veniamin Costachi, a intrat într-un program de refacere. Biserica a fost modificată atât în interior, prin eliminarea unui zid despărţitor, cât şi la exterior, prin lărgirea ferestrelor şi adăugarea unor pridvoare mici şi a unei turle de lemn, după cum se poate vedea în ilustrata de epocă. În timpul domnitorului Mihail Sturdza aici erau închişi boierii "răzvrătiţi", în 1844, pentru şase luni, fiind trimis chiar Mihail Kogălniceanu. În 1872 s-au mai făcut lucrări la turnul clopotniţă, s-a repictat şi s-a eliminat pridvorul de la intrarea în biserică.

La 1909, Râşca avea o chinovie de 12 vieţuitori, cu metanie în acest aşezământ, în frunte cu ieromonahul Veniamin Piticariu, călugărit la Muntele Athos.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!