Mănăstirea robilor

La aproape şase kilometri de şoseaua care leagă localităţile Câmpulung Muscel şi Curtea de Argeş, pe raza comunei Muşăteşti, pe valea unui pârâu de munte, se ascunde, în inima pădurii, Mănăstirea Robaia, pe locul căreia, la începuturile istoriei Ţării Româneşti, locuitorii s-au ascuns de prigoana năvălitorilor ce pustiau satele din acest ţinut. Prinşi chiar în noaptea de Înviere, spune legenda, o parte dintre ei au fost omorâţi, iar ceilalţi, luaţi în robie, dăruind eternităţii un nume jertfelnic pentru lăcaşul lui Hristos ridicat în urma lor. În ciuda multor necazuri ce completează sute de pagini în istoria ei, în mănăstire dăinuie şi azi, ca un pod peste veacuri, aceeaşi stare de spirit. În ultimii ani, cu trudă îndelungată şi rugăciune adâncă, aşezământul a căpătat o nouă înfăţişare.

Şoseaua-şi croieşte cale printre căsuţele semănate la poalele dealurilor cu creste dulci, deasupra cărora se deschide un cer senin ce anunţă o primăvară punctuală. Departe, încă înzăpezite, se zăresc culmile aurii ale munţilor scunzi, crescuţi din pământul Sudului. Căruţe trase de cai se amestecă printre maşinile care gonesc pe lângă porţile sătenilor ce s-au strâns, grupuri, de prin vecini să-şi mai spună câte o vorbă, iar pe la margini de drum răsar din mers, la distanţe cât mai mici, troiţe ridicate din recunoştinţa şi credinţa oamenilor.

Urcăm drumul ce muşcă din muntele împădurit, în mijlocul căruia, într-o vale liniştită, ne aşteaptă mănăstirea peste care iarna încă domneşte ca o vorbă bună spusă cuiva la necaz. Glasul râului ce curge limpede pe marginea drumului noroios care ne poartă spre mănăstire se amestecă cu cel al vântului călduţ de afară, umplându-ne inima de linişte, iar plămânii, de curat. Deodată, printre copaci desfrunziţi şi brazi crescuţi într-o ordine stabilită parcă de Dumnezeu, se arată mănăstirea, luminoasă şi primenită pentru vizitatori. Măicuţele ne "aşteaptă cu toată dragostea", dar şi cu prânzul gata pregătit, bogat în delicatese mănăstireşti după care râvneşte, fără doar şi poate, tot pelerinul ce se încumetă să-i calce pragul.

Sihăstria de pe valea pârâului

Ceasurile coboară spre după-amiază, în timp ce la mănăstirea robilor din comuna Muşăteşti, judeţul Argeş, totul se scaldă într-o linişte ziditoare de suflet. Stareţa mănăstirii, stavrofora Petronia Dobrescu, o femeie puternică, ce a crescut odată cu sfântul lăcaş, căruia îi slujeşte de aproape trei decenii, ne povesteşte despre începuturile locurilor în care Hristos a coborât spre a unge rănile refugiaţilor în codrii de pe Valea Pârâului, cărora legenda le atribuie calitatea de ctitori ai numelui mănăstirii. "Legenda Mănăstirii Robaia este asociată perioadei migraţiilor, când, în timpul unei incursiuni de pradă, locuitorii care se retrăseseră pe firul văii, ascunzându-se în desişul codrilor, au fost prinşi de cotropitori şi duşi în robie. În memoria celor căzuţi în această nefericită situaţie s-a ridicat ulterior o bisericuţă de lemn, în jurul căreia s-a înjghebat, cu timpul, Aşezământul monahal Robaia. În anii şi veacurile ce au urmat, călugării pustnici s-au statornicit pe valea pârâului Robaia, unde au ridicat, în jurul unei bisericuţe modeste, o sihăstrie", ne povesteşte maica stareţă.

Robaia este amintită de tradiţia locală încă de dinaintea constituirii statului feudal independent Ţara Românească şi a întemeierii primei mitropolii a ţării, în mai 1359, însă documentar este atestată spre sfârşitul secolului al XVI-lea, printr-un hrisov emis la 4 februarie 1593 de Cancelaria domnească a lui Alexandru cel Rău. Între anii 1644 şi 1648, pe locul unei biserici de lemn ctitorite de banul Armega, Sava Sufarul şi soţia lui, Livera, ridicau din temelie de piatră actuala biserică a mănăstirii, închinând-o Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Au înzestrat-o cu "Muntele Dara", o vie la Piteşti, păduri şi vite, adăugând, de asemenea, rânduielile liturgice şi administrative de urmat pentru o funcţionare normală. Până în secolul trecut, mănăstirea a fost de călugări, fiind renumită ca sihăstrie.

Călătorind prin istoria-i bogată, aflăm că, de-a lungul existenţei sale, Robaia n-a fost ferită de urgii şi pustiiri, însă, întotdeauna, decăderii i-au urmat renaşterea şi înflorirea, încât peste veacuri a rezistat cu curaj "alături de credincioşii care îi călcau pragul", după cum ne spune maica stareţă.

"Când te pune Dumnezeu, îţi dă forţă"

După anul 1990, Robaia a început un nou capitol în istoria-i îndelungată, un capitol bogat în împliniri administrative, dar şi duhovniceşti. După ce a slujit mănăstirea ca soră, apoi ca monahie timp de peste 10 ani, la

1 septembrie 1992, maica Petronia Dobrescu a fost rânduită să conducă destinele aşezământului monahal, în plan duhovnicesc şi gospodăresc, ca stareţă. "În acea noapte am plâns în faţa icoanei Maicii Domnului, pentru că mă simţeam neputincioasă, dar am pornit la drum, cu nădejde, credinţă şi dragoste. Nu ştiam nimic, întrebam orice, aveam multe ispite la început. Eu nu ştiam să mă port ca o stareţă, iar fetele mele nu ştiau să se poarte cu mine. Mi-a fost greu să dau ascultări la maici. Mi-a fost foarte greu pentru că nu ştiam să comand, să spun la altul ce să facă. N-am ştiut, dar am învăţat. M-am format greşind. Nici să tai o chitanţă nu ştiam, dar m-am lăsat purtată de Dumnezeu, căci Dumnezeu a vrut... Eu aşa am luat-o, ca pe lucrarea lui Dumnezeu, căci, când te pune Dumnezeu, îţi dă forţă şi muţi munţii, nu alta", începe să ne povestească maica Petronia, care adună în inima ei toate durerile mănăstirii.

Şi aşa, cu severitate şi cu iubire, deopotrivă, cu simţ pedagogic şi constructiv, împreună cu cele 30 de maici care alcătuiesc obştea Mănăstirii Robaia, a trecut la treabă.

La Robaia, povesteşte ea, domneau paragina, neputinţa şi sărăcia. Nu existau telefon, curent electric sau apă curentă, acoperişurile stăteau gata să cadă; după fiecare ploaie te afundai în noroi, iar drumul de acces spre sfântul lăcaş devenea impracticabil. "Mănăstirea se afla în ruină. Oriunde te uitai în jur, ceea ce se vedea constituia urgenţă pentru renovare: biserica, chiliile măicuţelor - pe atunci, dormeau câte două, trei într-o cameră -, prin acoperişul cărora se vedeau, noaptea, stelele. Plus igrasia zidurilor...", îşi aminteşte măicuţa. În scurt timp, întreaga curte a devenit un şantier, iar călugăriţele, în frunte cu stareţa, aproape uitaseră ce înseamnă odihna. "Dormeam pe apucate, câteva ore pe noapte, fugeam la rugăciune, în fugă mă întorceam la meseriaşi, dar câte alte şi alte nevoi şi trebuinţe nu apar la o asemenea întreprindere de anvergură?! Fetele au trecut examenul statorniciei şi au devenit măicuţe de încredere", este convinsă stareţa de azi a Robaiei.

Din şantier într-un rai pământesc

Au făcut tot posibilul şi au reamenajat "Fântâna de leac", un izvor făcător de minuni din preajma aşezământului, în pădure, realizată în anul 1914, iar la 25 decembrie 2000, aproape tot complexul a fost racordat la instalaţia de încălzire centrală pe lemne şi cărbune. Turnul clopotniţei, deteriorat de-atâţia ani de viaţă, a fost acoperit şi renovat în totalitate, în stânga şi în dreapta sa construindu-se chilii. A fost reamenajat drumul de acces în mănăstire, iar la intrarea în curte s-au aşezat porţi masive de stejar, în motivele sculptate înveşnicindu-şi talentul meşterul popular Petre Donescu. Lângă mănăstire, pe locul căsuţei lui Taicu (n.r., fostul duhovnic al mănăstirii), s-a ridicat din temelie căsuţa cu cerdac, locuinţă pentru părintele slujitor. "Acoperişul bisericii, al turnului-clopotniţă, dimpreună cu cel al chiliilor ataşate şi al corpului nou de chilii cu trapeză, bucătărie, al beciului, ale atelierelor şi agheasmatarului, făcute iniţial cu şiţă, au fost înlocuite cu tablă de cupru. Amenajările interioare, izolaţiile la pereţii chiliilor, treptele la scări din piatră, înfiinţarea unei noi biblioteci (aproximativ 4.000 de volume), forarea unui puţ de apă de mare adâncime, cât şi alte nenumărate lucrări au fost finalizate până în toamna anului 2010, constituind, alături de celelalte modernizări, priorităţi pentru mănăstirea noastră", ne mai spune "mama" celor 30 de maici.

Urmând îndemnul chiriarhului locului, maica a învăţat să dăruiască. Aşa se face că Mănăstirea Robaia nu a uitat nici de mănăstirile-surori, cum este cea de la Nămăieşti, unde a donat tablă de cupru pentru învelitoare (1999), iar Mănăstirii Aninoasa i-a asigurat parte din obşte, cu măicuţe pregătite şi învăţate la Robaia (2001). De asemenea, i-a făcut acoperiş casei unei femei din sat, bătrână şi bolnavă, şi a ajutat o familie, însă toate acestea n-au vrut să fie trecute decât în cartea smerită a vieţii mănăstirii.

Credinţă, învăţătură, responsabilitate, muncă

Maica stareţă ţine să mulţumească tuturor celor cu inimă mare care au sprijinit iniţiativele şi proiectele mănăstirii pentru a fi astăzi loc ales de rugăciune, meditaţie şi reculegere. Nu uită să menţioneze, cu sinceritate, ajutorul primit la începuturile misiunii ca stareţă a părintelui Inochentie Hăţiş, cunoscut şi ca "Taicu", duhovnicul aşezământului. "Era ca un tată: blând, cu bunătate în suflet, înţelegător, plin de poveţe. Apoi, am avut bucuria cu încă un "părinte", în persoana Înalt Preasfinţitului Calinic, arhipăstorul nostru. El mi-a îndrumat paşii, m-a învăţat să cer, cu îndrăzneală, sfinţilor tot ce-mi este de trebuinţă, a sădit încrederea în mine şi m-a încurajat în "zidirile" la care am purces: credinţă, învăţătură, responsabilitate, muncă", mărturiseşte ea.

Cele 30 de măicuţe din obşte robotesc cu timp şi fără timp, pe rând, la bucătărie, la grajd, la atelierul de croitorie, însă cel mai mare accent se pune pe rugăciune, participând necontenit la slujbele săvârşite de părintele slujitor, arhimandritul Vichentie Punguţă, pe timp de zi sau de noapte. Căci Robaia a fost şi trebuie să rămână un loc de rugăciune, renumit ca sihăstrie. "Este o mănăstire vie, istoria ei nu este scrisă până la ultima pagină. Ea se primeneşte tot timpul, însă esenţa ei rămâne aceeaşi, locul în care învăţăm iubirea de Dumnezeu", după cum ne mai spune stareţa mănăstirii argeşene.

Sfântul Sofronie de la Cioara a revigorat viaţa duhovnicească a Robaiei

În evoluţia mănăstirii sunt înregistrate momente semnificative, iar acestea evidenţiază figurile luminoase ale unor egumeni care au contribuit la consolidarea vieţii duhovniceşti din mănăstire. Printre aceştia se numără şi mentorul mişcării de opoziţie faţă de unirea Bisericii Ortodoxe cu Roma, Sfântul Sofronie de la Cioara (1764-1766), ajuns egumen la Robaia în perioada exodului creştinilor ortodocşi din Transilvania, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Tot aici, la Robaia, şi-a găsit liniştea, după pierderea fiului său, renumitul pictor bisericesc Pârvu Mutu, care a îmbrăcat haina monahală sub numele de Pafnutie şi care a trecut la cele veşnice aici, în anul 1735.

"Departe de a fi doar o mănăstire, Robaia este şi un simbol al dăruirii, credinţei statornice şi al dorinţei de renaştere perpetuă. Sfânta noastră mănăstire şi-a croit drum prin istorie, fără să abdice de la valorile Ortodoxiei. Vizitaţi Robaia, ca s-o înţelegeţi, căci ea este deopotrivă şi trăire. În spatele zidurilor veţi găsi negreşit o sumedenie de legende şi starea de spirit rămasă aceeaşi de-a lungul veacurilor." - Stavrofora Petronia Dobrescu