Mănăstirea „Sf. Dimitrie“ - poarta Neamţului spre Bucovina creştină (1)

Grigore Radoslavescu, 30 Octombrie 2007

Răspunzând cu plăcere invitaţiei maicii Andreea Rotaru, stareţa Mănăstirii „Sf. M. Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de mir“, de a prezenta acest sfânt lăcaş în cadrul rubricii „Calea pelerinului“, am pornit, într-una din zilele trecute, spre acest nou aşezământ monahal, situat la confluenţa râurilor Bistriţa şi Dorna.

De la Bicaz, călătoria noastră continuă pe pitoreasca vale a Bistriţei Aurii, străjuită de Munţii Bistriţei, Munţii Stănişoarei şi Munţii Neamţului. Sunt munţi bine împăduriţi, cu creste sinuoase, greu de urmărit, cu diferenţe de altitudine bine evidenţiate, cu văi adânci şi versanţi abrupţi. Partea cea mai spectaculoasă a acestora se află în nord, aproape de punctul final al călătoriei noastre, acolo unde apele Bistriţei au tăiat cu greu Cheile Zugreni şi unde creasta Pietrosu-Bogulinu se ridică spectaculos, la peste 1.700 m altitudine, oferind călătorului o privelişte fascinantă din cetatea situată pe stânca de pe creştet. Suntem de fapt în miezul unor munţi plini de istorie şi de legendă, recunoscuţi pentru intensa viaţă monahală şi a numărului mare de pustnici, trăitori solitari secole de-a rândul prin pădurile lor, prin locurile în care Mihail Sadoveanu a plasat drama Vitoriei Lipan, din romanul „Baltagul“, prin potecile cu nume de călugări, prin mănăstirile şi oraşele de dincolo de creste.

Geografic, mănăstirea „Sf. M. Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de mir“ se află în apropierea staţiunii Vatra Dornei, la extremitatea de sud a judeţului Suceava.

O adevărată constelaţie monastică

Bucovina, cum este cunoscută această parte a României, ni se înfăţişează nu numai ca pământul unde istoria e prezentă pretutindeni, dar şi ca locul unde se găsesc facilităţi pentru sporturile de vară şi de iarnă, pentru pescuit şi vânătoare, cât şi pentru odihnă. Pentru cei ce-şi doresc o vacanţă activă, staţiunea Vatra Dornei dispune de multiple posibilităţi de petrecere a timpului liber. Pentru pelerini, oraşul Vatra Dornei prezintă deosebit interes, datorită faptului că în apropiere se află o serie de aşezări monahale ortodoxe care impresionează, atât prin vechime, cât şi prin arhitectura lor: mănăstirea Piatra tăieturii, schitul Mestecăniş, Schitul Podu Coşnei, mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului“, ctitorită de IPS Teodosie Tomiteanul, Arhiepiscopul Tomisului şi, la câţiva kilometri de Vatra Dornei, Putna, Suceviţa (1581-1601), Moldoviţa (1532), Voroneţ (1488), Humor (1530), precum şi multe altele, majoritatea monumente unicat ale artei feudale româneşti, cu picturi murale atât interioare, cât şi exterioare, constituind o adevărată constelaţie monastică sub cerul bucovinei.

Gheorghe Tomoioagă, ctitorul

În acest cadru, unde legenda se împleteşte cu istoria şi viaţa ortodoxă, un om cu mare suflet, un creştin, pe nume Gheorghe Tomoioagă, din comuna Ciocăneşti, s-a gândit să pună temelia unei mănăstiri de maici. Nu a ales întâmplător nici locul pe care urma să se înalţe ctitoria sa şi nici categoria de monahi care să vieţuiască în ea. Aşa de pildă, consultându-se cu bătrânii locului, a aflat că exact la confluenţa Dornei cu Bistriţa, pornită năvalnic spre ţinutul Broştenilor, locul se numea „Chilia“ încă din îndepărtate vremuri. Semn că în mica poieniţă delimitată de apa aurie a Bistriţei şi de poalele Bârnărelului trăiseră, cândva, pustnici rugători, tradiţia menţionând chiar şi întemeierea unui schit în locul respectiv.

În al doilea rând, ctitorul Tomoioagă a dorit ca, lângă sfântul lăcaş, să construiască şi un cămin pentru îngrijirea bâtrânelor neputincioase, rămase singure sau alungate de acasă. Or, pentru asemenea proiecte, cel mai indicat era o mănăstire de maici, pentru că numai ele puteau împleti cel mai bine rugăciunea cu grija faţă de femeile bătrâne şi bolnave. Cu aceste gânduri şi având toate aprobările necesare, primarul comunei Ciocăneşti a pornit, în 1993, a ridica, acolo unde se sfârşeşte ţinutul Neamţului şi începe cel al Bucovinei, un complex monastic format din biserică, corp de chilii, corp social, paraclis şi cămin de bătrâni. Construcţia nu a durat mult, doar şase ani, deşi perioada respectivă a fost una a inflaţiei de peste 120 la sută, cu explozii în lanţ ale preţurilor la materialele de construcţii, la mâna de lucru şi la produsele alimentare. Cu toate aceste dificultăţi, care au necesitat mari eforturi financiare şi materiale, susţinute, în cea mai mare parte, de ctitorul Gheorghe Tomoioagă, la 7 decembrie 2003 mănăstirea era sfinţită de către un sobor impresionant de preoţi şi diaconi, avându-i în frunte pe Înalt Prea Sfinţitul Teodosie Snagoveanul şi pe Prea Sfinţitul Gherasim Putneanul.

Voievozii ctitori suntem noi toţi

Semnificativ este faptul că domnul Tomoioagă nu s-a oprit aici cu ctitoria de biserici, de atunci şi până în prezent domnia sa ridicând încă alte două mănăstiri şi o biserică de parohie. Este vorba de mănăstirile cu hramurile „Sf. Cruce“ din Ciocăneşti, „Sfinţii Apostoli“ din localitatea Botoş, judeţul Suceava, şi biserica cu hramul „Sfântul Pantelimon“ de pe Mestecăniş. Pasiune de ctitor? Mândrie de constructor? Nimic din toate acestea. Dar să îl lăsăm pe inimosul şi modestul binefăcător să ne spună ce l-a determinat ca din banii săi personali, pe terenurile moştenite sau cumpărate de el, să înalţe, în numai câţiva ani, trei mănăstiri şi o biserică măreaţă care, din vârful Mestecănişului, domină Obcina bucovineană: „Pe vremuri, bisericile şi mănăstirile erau ctitorite de voievozi. Azi nu mai sunt voievozi. Ce ar trebui, deci, să nu se mai construiască astfel de lăcaşuri de rugăciune? Evident că acest lucru nu se putea întâmpla. La noi, la ortodocşii români, întotdeauna ctitoria de biserici a mers mână în mână cu propăşirea satului, cu dezvoltarea comunei, cu bunăstarea omului. Pe măsură ce omul şi-a mărit gospodăria, şi-a întemeiat o casă mai solidă, a avut mai mult spor la pământul lucrat, el a simţit nevoia să aibă şi o biserică mai puternică, şi duhovnicească, dar şi arhitecturală. Şi atunci, locul voievozilor - din punctul acesta de vedere, al înălţării de biserici - l-am luat noi toţi, oamenii simpli, lucrătorii ogoarelor, muncitorii forestieri, săpătorii din carierele de piatră, minerii şi toate celelalte categorii care au apărut de-a lungul timpului, de la vânătorii din peşteri până la intelectualii şi savanţii de azi. Aşa că şi eu, personal, am simţit că e de datoria mea ca, din prisosul obţinut, din sporul gospodăriei mele, să întorc o parte lui Dumnezeu, conştient fiind că, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu aş fi avut moştenire nici terenuri, nici case, nici loc de muncă, nici câştig la firma pe care am întemeiat-o, nici sănătate, ca să mă bucur de toate câte am. Dumneavoastră o să spuneţi poate că am făcut destul de mult prin ctitoriile de până acum, prin susţinerea în continuare a multor cheltuieli care se cer şi la mănăstirile respective, şi la căminul de bătrâni. E adevărat că sunt multe cheltuieli lunare de întreţinere, de reparaţii la clădiri, la utilajele frigorifice şi la mobilier, ori de plăţi ale diferiţilor angajaţi sau lucrători, cheltuieli care nu pot fi acoperite numai din pomelnicele şi lumănările credincioşilor. Dar eu nu cred că am făcut prea mult sau că fac prea mult. Eu cred că puteam şi aş putea să fac şi mai mult, ca oamenii din zonele noastre să trăiască mai bine, să fie mai fericiţi, să se bucure de sfinte lăcaşuri pe măsura vredniciei şi dărniciei lor. Voievozii ctitori de altădată azi suntem noi toţi, bunii creştini ortodocşi. Aşa cred eu. De aceea, ulterior, mi s-au alăturat şi alţi oameni binefăcători, după cum puteţi citi pe placa de lângă pisanie, care au ajutat şi ajută substanţial la susţinerea mănăstirii“.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!