Memoria Bisericii
Mănăstirea Stănişoara de pe Valea Oltului

Mănăstirea Stănişoara de pe Valea Oltului

Adrian Nicolae Petcu, 23 Aprilie 2013

Precum marile lavre din spaţiul românesc, Mănăstirea Cozia a cunoscut de-a lungul trecutului său bogat ridicarea în jur a unor schituri de către călugării căutători ai isihiei. De-a lungul timpului, în jurul Coziei au apărut aşezăminte de rugăciune, precum Ostrov, Turnu, Cornet, situate pe vechiul drum ce ducea spre Transilvania, dar şi pe partea stângă a Oltului, mai izolat aşa cum este Stănişoara, în dreptul oraşului Călimăneşti. Primii sihaştri care se nevoiau încă din sec. XV-XVI, la poalele versantului sudic al muntelui Nucet, denumirea veche a Coziei, proveneau de la mănăstirea voievodală şi de la Schitul Ostrov, din apropiere. Potrivit tradiţiei, primii sihaştri au fost Meletie, Neofit şi Isaia, din jurul anului 1671, care au construit o bisericuţă de lemn. Treptat li s-au adăugat alţi rugători de la Cozia, astfel înfiinţându-se Schitul Nucet. Deoarece era situat în ţinutul Argeşului, pe la 1747, probabil la iniţiativa clucerului Gheorghe, ajutat de boierii Anghel şi Petru din Piteşti, s-au construit prima biserică de zid şi câteva chilii cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“. Aşezământul a cunoscut o înflorire spirituală, care însă a fost întreruptă în 1788 de raidul trupelor otomane aflate în războiul cu ruşii. Otomanii ajunşi la Nucet au distrus biserica şi chiliile, iar pe călugări i-a ucis. După acest moment, vreme de 20 de ani, Schitul Nucet a fost în părăsire, aici poposind păstorii de oi din zonă. Schitul de la poalele masivului Cozia cunoaşte o relansare începând cu anul 1803. La 1797 se înfiinţase Episcopia Argeşului, de care schitul nostru aparţinea canonic. În această situaţie, cu binecuvântarea şi susţinerea întâiului episcop al Argeşului, Iosif, cei doi călugări veniţi de la muntele Athos, sârbul Sava şi românul Teodosie, au pus început bun în acest aşezământ şi l-au redenumit „Stănişoara“. Cei doi monahi au reînnodat viaţa monahală şi au reconstruit schitul, prin repararea bisericii şi ridicarea unei incinte cu turn-clopotniţă la intrare, după arhitectura athonită. La 1850, schitul a fost cuprins de un incendiu. Cinci decenii mai târziu, un alt chiriarh al Argeşului, episcopul cărturar Gherasim Timuş, a construit actuala biserică din piatră, stareţ fiind arhimandritul Nicandru Manu. Pe 7 august 1904 s-a pus temelia, pentru ca de praznicul Sfântului Gheorghe al anului 1909, noua biserică să fie sfinţită. Lăcaşul este în formă de cruce, cu turlă pe naos şi alte două mai mici situate pe colţurile vestice, cu un fronton neoclasic şi un pridvor deschis, format din patru coloane corintice. Pictura a fost executată în 1948 de Dumitru Belizarie şi elevii săi. De asemenea, au fost ridicate mai multe chilii şi a fost reparată incinta. Demersul ierarhului argeşean era motivat de dezvoltarea pe care Mănăstirea Stănişoara o căpătase, fiind una dintre cele mai cunoscute sihăstrii din spaţiul românesc. Era un loc retras de lume şi fără căi uşoare de acces, unde obştea celor 20 de monahi şi 10 fraţi ducea mai departe moştenirea athonită. Aici vieţuise cuviosul Sava Popescu, fiul cel mare al preotului Nicolae Popescu, din Bucşeneştii Argeşului, din apropiere. Acesta intrase în obştea acestui schit în jurul anului 1850, fiind mai apoi hirotonit ieromonah, mai ales că urmase Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea. În vieţuirea aleasă de la Stănişoara i-au urmat tatăl şi fratele cel mic. Mai târziu, la cererea Sfântului Ierarh Calinic, ieromonahul Sava a mers în 1863 să ajute la organizarea Mănăstirii Frăsinei. Timp de patru ani a strâns în jurul său 20 de ucenici, care au pus bazele vieţii de obşte în aşezământul de la Frăsinei, după tipicul athonit. Mai apoi, ieromonahul Sava a fost rânduit stareţ la Mănăstirea Turnu, unde, de asemenea, a pus început bun de viaţă monahală. După patru ani s-a retras în aşezământul de metanie, pentru ca în 1895 să fie rânduit stareţ. În 1904 a trecut la cele veşnice, fiind îngropat lângă altarul bisericii şi mormântul tatălui său.

În  februarie 1917, chiliile din partea de sud a aşezământului de la Stănişoara au fost distruse de un incendiu. Pe locul acestora, între 1936 şi 1940 a fost zidit un frumos paraclis în formă de navă. Până spre 1936, aşezământul de la Stănişoara a păstrat regimul monahal athonit, în care femeile nu puteau intra.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!