Cultură
Manele şi sacrificiu

Manele şi sacrificiu

Elena Dulgheru, 14 Septembrie 2010

Printre cele mai valoroase debuturi din Noul Val Românesc se numără "Eu când vreau să fluier, fluier" al tânărului regizor Florin Şerban. Laureat a două premii importante la Festivalul de la Berlin (Ursul de Argint şi Trofeul Alfred Bauer), premiat la TIFF şi în Franţa şi propus de România la Oscar, dar şi intens promovat cu mult înainte de lansare, debutul lui Florin Şerban este apreciat drept cel mai de succes film românesc de la "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" încoace.

Pelicula scrisă de Cătălin Mitulescu ("Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii") şi Florin Şerban se distinge uşor în marea masă, considerată de public destul de amorfă, a "minimalismelor" româneşti nu atât prin mediul investigat (tot juvenil, tot underground) şi limbajul filmic ("cinema concret", lipsit de artificii), cât prin miza subiectului (în sfârşit, "supraunitar"!) şi prin ritmul acţiunii. Acesta din urmă îl şi defineşte ca thriller - specie rară în cinemaul românesc de pe val sau din vadurile adiacente, obişnuit, în ciuda apatridismului şi anistorismului afişat, cu o curgere dâmboviţean-mioritică a timpului şi o rarefiere cvasibudistă a acţiunii.

În mod fericit, atât absolventul UNATC perfecţionat în regie la Universitatea din Columbia, cât şi autorul emoţionantei pelicule despre ultimele zile ale regimului Ceauşescu au preferat claritatea subiectului, un ton reţinut, dar cald şi o conturare caracterologică destul de robustă a personajelor - premise ale unei conflictualităţi nete, bine exploatate dramaturgic - atuuri de "hollywoodianism" bine temperat, ce ajung imediat la inima publicului. De aici şi succesul peliculei produse de Strada Film la critică şi mai ales la public.

Ostatica

Filmul urmăreşte destinul unui adolescent delincvent obligat să aibă grijă din penitenciar de fratele său mai mic, cei doi fiind abandonaţi de părinţii plecaţi la lucru departe de casă. Maturizat de mediul concentraţionar, căruia de patru ani i-a deprins obiceiurile, sigur pe sine şi taciturn, Silviu (interpretat de George Piştereanu) mai are două săptămâni până la eliberare, când află de sosirea inopinată a mamei lui din Italia (despre care nu mai ştia nimic de multă vreme) şi de hotărârea acesteia de a-l lua cu sine pe mezin. Reacţia adolescentului este violentă şi aparent disproporţionată, iar hotărârea sa de a-l reţine lângă sine, cu orice preţ, pe fratele mai mic pare un simplu gest revanşard sau de gelozie. Motivaţia se relevă târziu, în momentul-cheie al exploziei nervoase de la vorbitor când, printre urlete, dezlănţuiri de violenţă, blesteme şi jurăminte, iresponsabilitatea morală a mamei (Clara Vodă), o femeie frivolă şi egoistă, devine evidentă. Îndrăgostit de o studentă la Sociologie venită în practică la penitenciar, cu care visează naiv să se căsătorească, aşteptându-şi febril eliberarea, Silviu îşi abandonează toate planurile şi viitorul într-un gest disperat, sacrificial, inspirat din filmele cu gangsteri şi menit, în imaginaţia sa, să îl protejeze pe fratele mezin: luarea ca ostatică a Anei (fata de care e îndrăgostit - Ada Condeescu) şi ameninţarea acesteia cu moartea pentru a-i smulge mamei promisiunea de a-l lăsa acasă pe mezin. Misiunea, demarată în forţă după toate legile genului de comando, câştigă admiraţia confraţilor de zeghe şi frânge, în sfârşit, inima mamei, dar eşuează de facto în faţa plutoanelor de poliţie care îşi fac datoria. O scurtă escapadă cu Ana la o cafea - vis modest de îndrăgostit, forţat cu arma să devină realitate, pune punct efemerului exerciţiu de libertate şi eroism pe care agenţii ordinii publice îl retraduc în termenii legii: rebeliune, răpire, ameninţarea cu moartea şi dezertare - încă douăzeci de ani de detenţie.

Manele, cătuşe, secetă de Bărăgan, o demnitate umană apărată cu dinţii, până dincolo de disperare, care nu ştim dacă va mai rezista unor încercări ulterioare (şi care aminteşte de tema principală din Un prophčte al lui Jacques Audiard), fatalitatea unei lumi abrutizate, pe care exodul spre bunăstare al unor părinţi aventurieri o condamnă definitiv la colaps. Filmul nu face sociologie, nu emite sentinţe morale, nici nu se erijează în judecător al destinului naţional, ci doar descrie un destin frânt, croit din eroism, stângăcie şi incomunicare, desprins - după confesiunea regizorului - din realitatea noastră cea de toate zilele.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!