Editorial
Mângâierea Crucii

Mângâierea Crucii

Florincătălin Ghiţ, 11 Martie 2015

Ce înseamnă crucea pentru omul de azi şi cum e ea a­su­ma­tă de credincios? În genere, privită oarecum din afa­ra sferei credinţei, crucea ar putea fi considerată un simplu sim­bol religios sau, mai precis, un semn distinctiv confesional, ale cărui prezenţă şi funcţie în spaţiul public ar putea pune e­ven­tual unele probleme legate de libertatea de conştiinţă a mem­brilor unei comunităţi. Din această perspectivă exteri­oa­ră asumării existenţiale a Predaniei Bisericii, crucea ar putea fi asociată, pe baza unor simple informaţii conceptuale, exclusiv suferinţei sau durerii provocate de instrumentul de tortură spe­cific unei epoci, devenit emblemă religioasă cu o oarecare sem­nificaţie spirituală. În aceste condiţii nu mai este decât un pas până la acţiuni seculare concertate de evacuare a crucii şi icoa­nelor din spaţii publice şi şcoli, dimpreună cu ora de religie şi orice manifestări religioase. În aceste împrejurări, pentru cr­e­dincioşi manifestarea firească a credinţei devine o cruce lă­un­­trică, spirituală, asumată de bunăvoie şi ale cărei roade veş­nice nu întârzie să apară.

Spre deosebire de cealaltă mare sărbătoare a Crucii, ca­re celebrează Înălţarea ei (14 septembrie), în duminica a treia a Postului Mare este pus în evidenţă un aspect prea uşor trecut cu vederea sau mai puţin luat în seamă, mai ales de că­tre omul contemporan, legat de sensul profund al Crucii în viaţa credinciosului. În mod paradoxal, această sărbătoare ac­­centuează şi o dimensiune mângâietoare a Crucii, compa­ra­tă în Sinaxarul Utreniei cu „un copac umbros“, sub care „ne­vo­in­ţele ni se uşurează“ şi „cei care călătoresc pe o cale aspră şi lun­gă [cea a Postului, s.n.], zdrobiţi de oboseală…, se odihnesc pu­ţin, aşezându-se sub el, şi, oarecum refăcuţi, termină şi res­tul drumului… Nevoinţele ni se uşurează când ni se a­min­teşte şi de nădejdea slavei ce ni s-a adus prin Cruce. După cum Mântuitorul nostru, urcându-Se pe Cruce, a fost slăvit prin felul necinstit în care s-au purtat oamenii cu El şi prin a­mă­răciunile pe care i le-au pricinuit, tot aşa trebuie să facem şi noi ca să fim slăviţi împreună cu El…“ Crucea este, prin ur­ma­­re, şi mângâiere în încercări, şi greutăţi, pentru ca, refă­cuţi, să putem continua şi restul drumului, iar prin extensie în­treaga viaţă.

Într-un oarecare contrast cu atmosfera aparent „apăsă­toa­re“ a perioadei de nevoinţe a postului, credinciosul nu ra­tea­ză oca­zia unui „dans“ interior, duhovnicesc, pricinuit de ce­lebra­rea Crucii, pentru a rosti împreună cu făcătorul de cântări: „Dăn­ţuind cu lira de cântări, să ne bucurăm, astăzi popoare, în­tru închinarea Crucii, slăvind pe Hristos, Cel Ce S-a răstignit pe ea…“ (Cântarea a 7-a, Utrenia Duminicii Sfintei Cruci).

Lemnul cel de viaţă făcător al cinstitei Cruci îndulceşte a­mă­răciunea postului şi ne mângâie în pustia lipsurilor: „În­dul­ceşte postul nostru!“ (la Slava Cântării a 9-a din miercurea care precede Duminica Crucii) „Mântuitorule, îndulcirea cea a­de­vărată, Cel Ce ai îndulcit oarecând apele Merei celei ama­re, închipuind atunci lemnul dumnezeieştii Cruci…“ (Stihiră a Vecerniei din vinerea dinaintea Duminicii Sfintei Cruci).

Pe scurt, Crucea a înflorit lumii mântuirea şi slava vieţii ce­lei veşnice, iar luminatele străfulgerări ale harului Cru­cii se răsfrâng din bunăcuviinţa frumuseţii ei în inimile ce­lor care o cinstesc, făcându-se izvor de har pururea curgător ce­lor ce i se închină.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!