Repere şi idei
Mănunchi de cuvinte ziditoare

Mănunchi de cuvinte ziditoare

Grigore Ilisei, 14 Noiembrie 2018

Voroneţul, arca creştinătăţii răsăritene navigând pe întinsuri necuprinse şi vestindu-şi neasemuirea prin psalmii zugrăviturilor nepereche de pe pânzeturile de un albastru dum­nezeiesc, este o carte sfântă deschisă şi o fântână din care omul însetat îşi potoleşte setea de credinţă şi de frumos. Măiestrita şi unica plăsmuire a Voroneţului, cti­toria ştefaniană, zidită voievodal ca în file de poveste în răstimpul celor câteva luni ale anului 1488, cele dintre miezul verii şi jumătatea lui septembrie, atrage magnetic lumea prin iradierile sale creştine, istorice şi artistice, ce-au luat forma acestui diamant cu multiple faţete şi carate, pulsând scânteietor şi presărând tămăduitor Duhul Sfânt al Înal­turilor. Voroneţul cheamă, provoacă, dezleagă energii şi empatizează.

Condeiele se adună de un timp sobor înaintea acestei minunăţii şi transcriu în cărţi şi studii docte şi pline de patos stări de spirit, judecăţi de valoare de adâncime privitoare la această mirabilă creaţiune umană inspirată de Dumnezeu, Atoatefăcătorul. Minţi luminate, cărturărite, mânuitori iscusiţi de verb au scris şi au lăsat pagini memorabile despre neperechea făptuire a unor generaţii de făptuitori cu vocaţie de ctitori ai capodoperelor. Numele sunt ilustre şi scrierile aşijderea. Dintre români, Petru Comarnescu e corifeul. I se adaugă I.D. Ştefănescu, Maria-Ana Musicescu, Sorin Ulea. Între străini se disting Henri Focillon, Henry Paul şi teologul german Wilhelm Nyssen, cu a sa carte antologică,  poetic şi grăitor intitulată „Pământ cântând în ima­gini”.

În această falangă de hermeneuţi se înscrie şi un om al locului, al toposului (adică al spaţiului sacru al Voroneţului), o monahie care se nevoieşte în ctitoria ştefaniană de la reîntemeierea sa în 1991, Elena Simionovici. Cu dublă formaţie filologică şi teologică, cu har al zicerii şi citirii sensurilor profunde, maica Elena a scris cartea „Sfânta Mănăstire Voroneţ - vatră de istorie şi de spiritualitate ortodoxă”. A cuprins în paginile acesteia observaţiile, rostirile tâlcuitoare, ce s-au succedat de-a lungul anilor în oficierile sale de ghid omiletic al sfântului locaş. Din această ladă de zestre autoarea cărţii a ales acele elemente definitorii, esenţiale, ce au capacitatea de a se structura într-o viziune asupra unei creaţii de o valoare inestimabilă, ce ni se revelează printr-o privire dinlăuntru, „intra muros”, cum remarcă cu fineţe şi pătrundere semnatara prefeţei cărţii, doamna profesoară Elvira Sorohan, mentorul Elenei Simionovoci din anii de studii de la Universitatea din Iaşi.

Vederea aceasta a interiorităţii are avantajul unor îndelungi introspecţii şi reflecţii. Priveşti zi de zi, uneori şi noaptea, anotimp de anotimp, an de an, şi sipetul impresiilor, din care se decantează aserţiunile caracterizante, este îmbelşugat. Dacă ai antene, instrumentele necesare, spirit critic, poţi să alcătuieşti un discurs coerent şi credibil, şi să propui un mod al tău, original, de a trata un subiect atât de greu, asupra căruia s-au pronunţat strălucitor înalte spirite, evitând riscul unor intonaţii false, ce pândeşte la tot pasul. Monahia Elena Simionovici are aceste mijloace la îndemână şi ştie să găsească cărarea pe care paşii ei se pot depăna în voie şi cuvintele sale se îmbracă în lamura ziditoare. Autoarea cărţii alege să ne deschidă în felul ei cartea Voroneţului, înfăţişân­du-ne icoanele, adică ceea ce reprezintă diadema sacrei zidiri, icoane care, potrivit spuselor sale, „dau viaţă cuvintelor”. Demersul monahiei Elena vizează pe de o parte descifrarea sensurilor iconografice, cu substratul lor teologic, pe de alta reliefarea virtuţilor de expresivitate, dar mai ales iluminarea, prin fine analize psihologice, cu reverberaţii spirituale, a trăsăturilor de caracter, a etosului dezghiocat de meşterii zugravi, monahi români, cum subliniază în mai multe rânduri autoarea, etos hărăzit unei cuminecări în spirit. La rostuirea fiecărei interpretări, ce are ca obiect ceea ce este însemnat în hlamida zugrăvicească a Voroneţului, concură mai multe aspecte, dar dominantă este minuţioasa radiografiere a firii, a sufletului, acel sigiliu al sacralităţii, căruia i se dă chip prin cuvântul ziditor. Maica Elena stăpâneşte verbul şi ştie să-l valorifice, găsind slovenirea miezoasă şi înfiorată de emoţie: „Veritabilă operă de artă creştină, Mănăstirea Voroneţ are puterea binecuvântată de a scoate trecătorul ce ajunge la noi, bogat sau împovărat de griji, din timpul cotidian şi de a-l face să trăiască în timpul absolut.

Sfinţii Părinţi spun că dragostea cuprinde toate faptele bune. Raportând acest adevăr la situaţia celor ce trebuie să vorbească oamenilor care ajung la Voroneţ, înţelegem că aceştia au datoria să fie întotdeauna liberi pentru alţii.”

„Sfânta Mănăstire Voro­-neţ - vatră de istorie românească şi de spiritualitate ortodoxă” e o carte a luminii ce ne învă­luie, „aceeaşi lumină albastră, ca aceea care înconjoară spaţiul Voroneţului, chemător spre credinţă şi împăcare”, cum îşi încheie inspirat predoslovia doamna Elvira Sorohan. Monahia Elena Simionovici a dăruit pelerinilor şi închinătorilor Voroneţului un mănunchi de cuvinte ziditoare, menit a da întrupare adevărului în forma sa sublimă, ce-i arca cea mereu biruitoare a Mănăstirii lui Ştefan, Daniil Sihastru şi Grigore Roşca din codrii septentrionului românesc.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!