Evanghelia zilei
Marcu 5, 1-20

Marcu 5, 1-20

Pr. Narcis Stupcanu, 30 August 2018

„În vremea aceea a venit Iisus de cealaltă parte a mării, în ținutul Gadarenilor. Iar după ce a ieșit din corabie, îndată L-a întâmpinat, din morminte, un om cu duh necurat, care își avea locuința în morminte, și nimeni nu putea să-l lege nici măcar în lanțuri, pentru că de multe ori, fiind legat în obezi și în lanțuri, el rupea lanțurile și obezile le sfărâma, și nimeni nu putea să-l potolească; și neîncetat, noaptea și ziua, era prin morminte și prin munți, strigând și tăindu-se cu pietre. Iar văzându-L de departe pe Iisus, a alergat și s-a închinat Lui. Și strigând cu glas puternic, a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuiești. Căci îi zicea: Ieși, duh necurat, din omul acesta! Și l-a întrebat: Care îți este numele? Și I-a răspuns: Legiune este numele meu, căci suntem mulți. Dar Îl rugau mult să nu-i trimită afară din acel ținut. Iar acolo, lângă munte, era o turmă mare de porci care păștea. Și L-au rugat, zicând: Trimite-ne pe noi în porci, ca să intrăm în ei. Și El le-a dat voie. Atunci, ieșind, duhurile necurate au intrat în porci și turma s-a aruncat de pe țărmul înalt în mare. Și erau ca la două mii și s-au înecat în mare. Iar cei care-i pășteau au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Și au venit oamenii să vadă ce s-a întâmplat. Și s-au dus la Iisus și au văzut pe cel demonizat șezând jos, îmbrăcat și întreg la minte, el, care avusese legiune de demoni, și s-au înfricoșat. Iar cei ce au văzut le-au spus cum a fost cu demonizatul și despre porci. Și ei au început a-L ruga să plece din hotarele lor. Iar când a intrat El în corabie, cel ce fusese demonizat Îl ruga să-l ia cu El. Iisus însă nu l-a lăsat, ci i-a zis: Mergi în casa ta, la ai tăi, și spune-le câte a făcut pentru tine Domnul și cum te-a miluit. Iar el s-a dus și a început să vestească în Decapole cât bine i-a făcut Iisus lui; și toți se minunau.”

De ce a îngăduit Dumnezeu existența iadului?!

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXIII, VI, în Părinți și Scriitori Bise­ricești (1987), vol. 21, p. 283

„… să ne gândim că Dumnezeu l-a lăsat pe diavol tocmai pentru ca noi, cuprinși de frică, în aș­teptarea atacului dușma­nului, să fim mereu cu multă luare aminte și cu mintea trează și pentru ca să ne ușurăm ostenelile pentru virtute cu nădejdea plății viitoare și cu răsplata bunătăților celor veșnice. Pentru ce te minunezi că Dumnezeu l-a lăsat pe diavol purtător de grijă al mântuirii noastre? L-a lăsat tocmai pentru ca să ne trezească din trândăvia noastră, să ne fie temei de cununi. Însuși iadul pentru acesta l-a pregătit, ca frica de pedeapsă și grozăvia chinurilor să ne împingă spre Împărăție. Ai văzut cât de iscusită e iubirea de oameni a Stăpânului? Face și iscodește totul, nu numai ca să mântuie pe cei creați de El, ci și ca să-i învrednicească de bunătățile cele nespuse. De asta ne-a dăruit și voință liberă, de asta a sădit în firea și în conștiința noastră cunoștința păcatului și virtuții, de asta a îngăduit să existe diavol și ne-a amenințat cu iadul, pentru ca să nu facem cunoștință cu iadul și să dobândim Împărăția.”


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!