Marea familie de la Mănăstirea Christiana

E linişte la Mănăstirea Christiana. Icoana cu o părticică din moaştele Cuviosului Antipa de la Calapodeşti, singurul călugăr athonit român trecut în rândul sfinţilor, care se găseşte aici, veghează asupra suflării monahale care se îngrijeşte, la rându-i, de Aşezământul social în care şi-au găsit adăpost 25 de bătrâne.

Mănăstirea Christiana din Bucureşti este una dintre realizările proiectului pentru construcţia unui complex medico-ecleziastic, susţinut de un grup de preoţi şi medici din Bucureşti, încă din anul 1992, care trebuia să cuprindă: o policlinică, patru clinici de specialitate şi o mănăstire. Astăzi, 17 monahii şi surori, dintre care două sunt medici şi 11 asistente medicale, îşi trăiesc viaţa ca pe o „luptă permanentă şi grijă a datoriei faţă de Dumnezeu şi de aproapele“.

De îndată ce intră, se roagă şi stăruie pentru câteva momente, credincioşii sunt convinşi că Sfânta Mănăstire Christiana, din Şoseaua Pipera, nr. 49, este dovada zidită în temelii puternice a Pogorârii Sfântului Duh (coincidenţă sau nu, acesta este hramul mănăstirii) peste oameni şi pentru oameni. Aşezământul social sau căminul mănăstiresc, de care au grijă în mod deosebit şapte măicuţe infirmiere, din cele 17 cât sunt în total, este numai un exemplu în acest sens. Nimic nu pare a deranja buna înţelegere a maicilor tinere şi a doamnelor bătrâne, care şi-au găsit adăpost comun în această casă a lui Dumnezeu, ale cărui altar şi naos au o aşezare aparte - sunt încorporate în clădirea Aşezământului social, iar pronaosul şi pridvorul în exterior.

Femeile îşi petrec timpul împreună şi îşi sunt sprijin reciproc ca într-o familie. Au chipuri luminoase şi primesc cu zâmbete pe oricine le calcă pragul. E linişte la Christiana. Nici măcar vântul călduţ de primăvară care suflă pe la gemuri nu tulbură pacea locului deloc răvăşit după o iarnă capricioasă.

Mănăstirea, o mare realizare a unui proiect medico-ecleziastic

Căminul şi mănăstirea sunt una. O singură suflare care dă slavă şi mulţumire lui Dumnezeu în fiecare zi şi pentru faptul că a îngăduit să-şi găsească aici loc, în anul 2002, icoana cu o părticică din moaştele Cuviosului Antipa de la Calapodeşti, singurul calugăr athonit român trecut în rândul sfinţilor.

Mănăstirea Christiana este una dintre realizările proiectului pentru construcţia unui complex medico-ecleziastic, susţinut de un grup de preoţi şi medici din Bucureşti, încă din anul 1992, care trebuia să cuprindă: o policlinică, patru clinici de specialitate şi o mănăstire.

Din istoricul mănăstirii reiese că în anul următor s-a pus piatră de temelie şi s-a sfinţit locul mănăstirii de azi. A urmat construirea primului corp de chilii, după care, în anii 2001-2005, sub directa îndrumare a Preasfinţitului Sebastian, Episcopul Slatinei, pe atunci Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, şi prin contribuţia a numeroşi creştini bucureşteni, a fost ridicată, înzestrată cu mobilier sculptat din lemn de stejar şi pictată în tehnică fresco biserica mănăstirii. La 2 octombrie 2005 a fost sfinţită biserica şi s-a inaugurat Aşezământul social pentru bătrâne.

În iunie 2007, a început şi este în derulare construcţia noii biserici a mănăstirii, iar anul trecut s-a construit un al doilea corp de chilii. În prezent, în mănăstire vieţuiesc 17 monahii şi surori, dintre care două sunt medici şi 11 asistente medicale. O parte din acestea lucrează în diferite spitale şi fundaţii de binefacere din Capitală.

„Lupta permanentă şi grija datoriei faţă de Dumnezeu şi de aproapele“

La Mănăstirea Christiana, trăirea duhovnicească, latura socială (căminul de bătrâne) şi expresia culturală (corul de maici cunoscut de specialiştii în domeniu; fondul de carte valoros) se îmbină armonios sub atenta supraveghere a maicii stareţe, stravofora Benedicta Chirobocea, care consideră: „Întotdeauna faptele trebuie lăsate să vorbească şi după aceea vorbele. Să lăsam faptele să vorbească pentru că acestea spun la oricine intră şi văd mănăstirea“. Acesta a fost argumentul maicii stareţe, când i-a venit rândul să vorbească. Cu multă emoţie în glas şi cu lacrimi în ochi de aducere aminte a ceea ce a însemnat drumul şi zbuciumul până la construirea a ceea există astăzi, dar şi cu bucuria misiunii aproape împlinite, stravofora Benedicta spune cum toată viaţa ei, şi mai cu seamă din 1977, când s-a călugărit, şi-a dorit să facă ceva pentru Dumnezeu. „Nu ştiam ce, dar voiam să fac ceva pentru Dumnezeu să rămână. Toată perioada a fost o construcţie. S-a lucrat şi încă se mai construieşte. Acum, avem planuri pentru o biserică mai mare. Cea care există a devenit neîncăpătoare. Vezi cum se înalţă totul sub ochii tăi. Mă uit şi nu-mi vine a crede“, mărturiseşte maica stareţă.

Cât priveşte latura spirituală, stareţa Benedicta spune: „Dumnezeu este pe primul plan. Am încercat întotdeauna să fie un echilibru. Să începem cu rugăciunea, cu datoria faţă de Dumnezeu şi, după aceea, bineînţeles, să-L slujim pe Dumnezeu prin tot ceea ce facem: grija pentru construcţie care a fost şi există în continuare, grija pentru doamnele din cămin, care să simtă, dincolo de ajutorul material şi căldura noastră, grija faţă de maici. Nu este uşor, dar dacă îţi pui nădejdea în Dumnezeu, El nu te lasă. E o luptă permanentă şi o grijă ca să ne facem datoria faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele“.

Beneficiile şi condiţiile de intrare în Aşezământul social

Căminul mănăstirii funcţionează momentan la capacitatea sa maximă. În cele opt saloane sunt internate 25 de bătrâne. Aşezământul dispune de un cabinet medical şi o sală de tratament dotate cu aparatură ultramodernă, precum şi de un cabinet stomatologic. Pe lângă asistenţă curentă, asigurată de personalul monahal calificat, bătrânele beneficiază şi de consultaţiile unor medici specialişti voluntari (geriatrie, cardiologie, recuperare, stomatologie).

Internarea se face pe baza unui dosar care trebuie să conţină fişa medicală, examenele medicale, examen psihiatric, copii după fişele medicale de la medicul de familie, copii xerox după buletinele de identitate şi certificat de naştere. Apoi, se face o convenţie scrisă între mănăstire, persoana internată şi aparţinători, în care se specifică care sunt obligaţiile mănăstirii şi obligaţiile persoanelor care participă la această convenţie.

Căminul nu poate îngriji bolnavii cu afecţiuni psihice grave (Alzheimer sau psihoze), boli neuromotorii invalidante (paralizii totale) sau persoane care suferă de diabet zaharat.

Mamă de copii cu trupuri de bătrâni

De patru ani, şapte măicuţe infirmiere robotesc zi de zi ca nişte albine în jurul stupului - aşezământ social. Dintre acestea, maica Dositeea se distinge nu neapărat datorită luminiţelor ochilor de un căprui închis, a vorbei blânde şi a zâmbetului discret, atârnat de colţurile gurii, cât datorită dăruirii până la epuizare, de dragul şi spre binele celor 25 de bunicuţe internate.

La fel ca şi maica Timoteia şi maica Anastasia, care văd, la rândul lor, de cămin, maica Dositeea îşi are chilia în aşezământ, aproape de „copiii mei“, aşa cum îi place să le numească pe doamne. Ştie trecutul şi prezentul fiecăreia în parte, cu temerile şi motivele de bucurie, gândurile cele mai tainice, durerile şi necazurile.

Maica Dositeea recunoaşte: „În timp, am început să cunosc patologia vârstnicului, am ajuns să îmi schimb sentimentele faţă de ele, de doamne, să capăt sentimente materne, să simt bucuriile, tristeţile lor, să mă bucur alături de ele şi să mă întristez dacă familiile nu le caută, le leapădă. Sunt mama lor“. Maica Anastasia încuviinţează cu glas calm acum, dar atât de frumos şi de puternic, duminica şi în zilele de sărbătoare, când răsună în strană. „Este şefă de strană“, încuviinţează maica Timoteia, a terminat Conservatorul şi a venit în Bucureşti de la Mănăstirea Suceviţa, din nordul Moldovei. Maica Anastasia, cea cu ochi albaştri ca turcoazul şi voce ca topazul, şi-a urmat Calea dincolo de dorul de casă şi de cei dragi, care o încearcă în fiecare zi. Îi e dor de toţi ai ei, pe care nu i-a mai văzut de ceva vreme, de oamenii dragi care o aşteaptă în satul Crasna (la graniţă cu Vicovul), din Cernăuţi, acolo unde, spune maica Anastasia, au mai rămas încă „români curaţi“.

„Toleranţă cu majuscule“

Maica-înger veghează la căpătâiul fiecărui suflet zi şi noapte, fără excepţie. Le este, pe rând, mamă, soră, nepoată, doctor de trup şi suflet. Maica Dositeea spune cu convingere că nu-i place să le vadă certându-se, ci „îmi place să fie toleranţă. Toleranţă cu majuscule“.

Boala le uneşte pe femeile căminului. Persoanele care sunt mai mobile le ajută pe doamnele care se mişcă mai greu şi care au nevoie de ajutor. Sigur că mai există şi mici neclarităţi în saloane şi, de aceea, ca să se evite conflictul, „le mai rulăm, în funcţie de afinităţi. Încercăm să le aranjăm în funcţie de cum se împart duhurile între ele“, mai spune cu ochi luminaţi maica Dositeea.

„Am acceptat să nu mai cer nimic la vârsta asta, decât să mă dăruiesc“

Cele 25 de bunicuţe alcătuiesc la un loc imaginea propriilor bunici ai măicuţei, atât de înţelepţi, după cum singură spune, şi care au crescut-o de mică în spiritul credinţei. Graţie propriilor bunici şi a credinţei pe care aceştia i-au cultivat-o de mică, maica Dositeea a lăsat lumea cu toate ale ei şi a venit la biserică pentru a fi de folos sieşi, dar şi celor din jur: „Mi-a plăcut viaţa religioasă de mică. Aşa m-au crescut bunicii. Am fost dezamăgită când am început să lucrez aici, în cămin. Aveam cerinţe, aveam dorinţe care nu îmi erau îndeplinite la început. Voiam să aibă toţi bătrânii înţelepciunea bunicilor mei. Am fost uimită când am întâlnit aici cazuri de senilitate, de involuţie, ceea ce nu s-a întâmplat la bunicii mei. Ei au fost cei care m-au educat, m-au învăţat, iar aici eu am fost în ipostaza de a învăţa pe alţii. Am acceptat să nu mai cer nimic la vârsta asta, decât să mă dăruiesc“. Şi mai spune maica infirmieră: „Înainte, societăţile erau bazate pe sfatul bătrânilor şi atunci bătrânii aveau responsabilitatea unei hotărâri, dar acum, când comunitatea se bazează, să zic, pe o vârstă medie, bătrânii sunt daţi la o parte, marginalizaţi şi nesocotiţi. Şi atunci li se iau toate responsabilităţile de pe umeri şi aşa involuează. Şi se transformă în nişte copii“.

„Raiul este la fel de frumos ca Balcicul“

Bătrânelor găzduite în Aşezământul social de la Mănăstirea Christiana le este asigurată orice dependenţă şi orice problemă le este rezolvată. Astfel, devin şi mai copii decât sunt, chiar dacă li se dau mici responsabilităţi, cum ar fi să ajute la curăţenie sau să strângă masa, să deretece superficial prin salon ş.a.m.d. Unele dintre doamne sunt nişte copii în trupuri de bătrâni. Nu departe, cazul doamnei Gina. O femeie cu totul deosebită, care, dincolo de „involuţia sa“ (după cum se exprimă maica Dositeea) şi anii adunaţi cu zecile, păstrează, nu numai în scurtele momente de luciditate, un adevăr al ei, de necontestat: existenţa şi credinţa în Dumnezeu. Mai spune doamna Gina, cea cu rădăcini bulgăreşti, că „raiul este la fel de frumos ca Balcicul“, locul de care a fost o viaţă îndrăgostită şi care i-a rămas şi acum puternic impregnat în cele câteva gânduri limpezi pe care le mai păstrează despre trecut, pe care îl retrăieşte în prezent, la o vârstă, susţine dumneaei, de 17 ani. Doamna Gina, după cum îi spun măicuţele, ar vorbi cât de mult s-ar putea despre mama, de care a fost foarte ataşată, despre Arthur, fratele său, şi despre Balcic. „E bine, dragă, ne trece timpul frumos aici“, spune femeia pe ton optimist, care găseşte întotdeauna cuvinte potrivite şi gesturi prieteneşti care să le îmbărbăteze la nevoie pe colegele sale.

Familia cea adevărată

Majoritatea femeilor de la cămin au familie, dar au fie probleme în familie, fie sunt aduse de rude pentru o perioadă de timp, ba chiar au copiii plecaţi în străinătate şi astfel nu se mai pot îngriji de ele. Multe dintre acestea îşi amintesc şi acum, cu ochii în lacrimi, cum proprii copii le treceau cu vederea zilele de naştere, cum nu primeau atenţia cuvenită nici măcar la marile sărbători, de Paşti sau Crăciun.

Bătrânele care vin la Mănăstirea Christiana suferă de depresie accentuată, diagnostic stabilit de medicul psihiatric, din cauza singurătăţii şi izolării. „Ajung la noi şi, prin convenţie, cei care le aduc trebuie să vină în fiecare lună să le vadă. La început, vin la o săptămână, la două săptămâni, apoi se răcesc relaţiile şi vin la o lună fix să ne dea suma de bani, pensia care trebuie plătită (75% din pensie, iar dacă pensia este mică, mai adaugă familia). Mai sunt şi cazurile sociale trimise de Patriarhie. Aici avem de a face cu persoane care au fie o pensie foarte mică, fie deloc, şi atunci plătim noi chiar şi medicamentele care le sunt necesare“, spune maica Dositeea, la care se adaugă completările maicuţei Timoteia.

Spovedanie pe hârtie

De asemenea, bunicile au acces la presa scrisă şi audiovizuală creştină, precum şi la cărţile folositoare din biblioteca mănăstirii şi participă, după puteri (în medie, câte un om din fiecare salon), la viaţa liturgică a mănăstirii şi primesc îndrumare de la preotul duhovnic. După ce se întorc de la slujbă, merg în salon, împart anafură şi povestesc ce au simţit, cum mai este vremea, cât de tare străluceşte soarele.

Maica Dositeea rosteşte blând: „Doamnele se spovedesc în toate cele patru posturi. Nu le obligăm, tolerăm. Doar cu voia lor, o săptămână din cele patru posturi, postesc şi se spovedesc. Se adună toate sus, la etaj, într-o cameră mai mare şi acolo las o doamnă care să le citească rugăciunile pentru Spovedanie. Între timp, părintele vine şi le citeşte Molitfa şi apoi merge într-o altă sală, un fel de bibliotecă, şi eu stau la uşă şi le introduc pe rând. Se duce fiecare cu foaia pe care am notat în prealabil câteva rânduri, după ce am vorbit cu fiecare în parte. Este o metodă care le ajută foarte mult la Spovedanie, este ca un bilet de intrare. Dau un simplu exemplu. Părintele ia foaia şi o întreabă pe una dintre ele:

«Aţi făcut cutare lucru?»

«Eu?, se miră femeia. Nu e adevărat.»

«Dar scrie aici…»

«Nu ştiu, maica a scris.»

Unele mai recunosc, altora le este ruşine. Părintele îşi dă seama. Satisfacţia fiecăreia este atunci când părintele rupe foaia, la finalul Spovedaniei. Atunci se simt foarte uşurate. Păcatele au fost iertate“.

Conturi

Cei care vor să ajute Aşezământul de la Christiana cu o sumă cât de mică pot depune bani în conturile:

Cont în LEI: RO83RNCB0073049965280001 - BCR Sector 2

Cont în EURO: RO02RNCB0073049965280004 - BCR Sector 2

Cont în USD: RO45 RNCB0073049965280006 - BCR Sector 2