Editorial
Mărturia publică a credinţei

Mărturia publică a credinţei

Augustin Păunoiu, 17 Iulie 2013

Cât şi unde avem voie să mărturisim credinţa noastră? Într-o lume precum cea de astăzi, care se declară liberă, democrată şi independentă, aceste întrebări nu şi-ar avea rostul. Şi totuşi, asistăm la începutul unei epurări religioase care operează sub aparenţa libertăţii civile. Despre ce este vorba?

Un document recent emis de Consiliul Europei stipulează între altele că dreptul la libertate religioasă nu poate fi invocat pentru a justifica fapte ce ar încălca alte drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul la nediscriminare al minorităţilor religioase ori al celor sexuale. Se încearcă eliminarea convingerilor şi valorilor moral-religioase de pe scena publică. Cu alte cuvinte, poţi discuta despre morală şi implicaţiile ei sociale acasă sau în lăcaşul de cult căruia îi aparţii, unde ai dreptul să optezi pentru legea morală dictată de propria ta conştiinţă. Dacă treci dincolo de aceste graniţe, păşind în spaţiul public şi afirmând valorile în care crede majoritatea semenilor tăi români, eşti taxat drept intolerant, discriminatoriu, pentru că intri într-o zonă nepermisă, unde ideile tale, după unii, pot afecta sau ameninţa să afecteze pe oricine are altă opinie.

În cultura în care domneşte toleranţa, tu, împreună cu familia, eşti constrâns, tocmai în numele toleranţei, să nu mai vorbeşti în spaţiul public despre credinţa ta. Vei fi nevoit să nu-ţi mai expui public propria morală fiindcă altul se poate simţi ofensat.

O scurtă definiţie dată Bisericii de teologul rus Alexei Homiakov (1804-1860) arată că ea este „revelarea adevărului dumnezeiesc pe pământ, hărăzită prin esenţa sa să fie patria comună a tuturor oamenilor“. În aceste condiţii, aceeaşi Biserică, continuă Homiakov, nu permite nici unuia dintre fiii săi să tacă în faţa unei provocări care atacă şi denaturează dogmele sau principiile sale.

Aşa este. Misiunea Bisericii, vocaţia ei primordială o reprezintă mărturisirea Adevărului; aceasta a făcut-o dintru început, din timpul Apostolilor. Au împlinit-o martirii cu preţul vieţii lor, de la cei din Antichitate până la cei din temniţele comuniste. E semn de sănătate sufletească a da mărturie despre valorile în care crezi atunci când totul se clatină în jurul tău şi primeşte caracterul de maximă relativitate, când a tăcea sau a rămâne indiferent e atitudinea întâlnită de cele mai multe ori. Prin aceasta s-au şi sfinţit cei ce au mărturisit cu tărie până la capăt credinţa lor. Altfel, după cum spunea Martin Luther King, un predicator american din secolul trecut, vieţile noastre se încheie în ziua când rămânem tăcuţi în privinţa lucrurilor care contează.

A răspunde provocărilor adresate Bisericii nu este numai un drept, ci o datorie pentru toţi membrii săi, scria Homiakov. „A tăcea este o crimă nu numai la adresa celor care au bucuria să îi aparţină (Bisericii), ci încă şi mai mult la adresa celor care ar putea să o aibă şi pe care false reprezentări pot să îi îndepărteze de adevăr“. Ne-am obişnuit cu secularizarea soft, teoretizată, dar fără repercusiuni majore în plan social. Orice ochi atent observă astăzi o parte din chipul ei radical, care vrea marginalizarea reperelor autentice, morala creştină şi instituţia familiei.

Biserica nu doreşte să impună cuiva o anumită conduită morală. Dar ea are datoria să mărturisească, să arate tuturor ce e cu adevărat drept, curat şi bun şi ce e nedrept, întinat şi rău, lăsând fiecăruia libertatea alegerii, după cum spune Hristos Însuşi în cartea Apocalipsei: „Cel ce e nedrept, să mai nedreptăţească; cel ce e spurcat, să se mai spurce; şi cel ce este drept, să mai facă dreptate; şi cel ce este sfânt, să se mai sfinţească. Iată, plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta sa“ (Apoc. 22, 11-12).


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!