Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Mărturii și file de istorie din vremuri de prigoană (II)

Mărturii și file de istorie din vremuri de prigoană (II)

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei

Citeşte şi: Mărturii și file de istorie din vremuri de prigoană (III)

 

În anii premergători decretului, Patriarhul Justinian, ierarh providenţial şi vizionar, a adoptat o serie de măsuri care au limitat totuşi consecinţele actului din 28 octombrie 1959. Mă refer aici la încurajarea monahilor de a frecventa şcoli monahale şi chiar Institute Teologice, măsură providenţială, întrucât absolvenţilor seminariilor şi licenţiaţilor în teologie li s‑a îngăduit să rămână în mănăstiri prin prevederile Decretului 410 şi nu au fost alungaţi din locul nevoinţei lor. De pildă, în 1950, Patriarhul Justinian a obţinut, după multe stăruinţe, acceptul Ministerului Învăţământului pentru înfiinţarea în incinta Mănăstirii Pasărea a unei „şcoli monahale de curs elementar particular”. Cursurile acestei şcoli s‑au deschis în data de 17 aprilie 1950, de către maica stareţă Amfilohia Popescu şi protosinghelul Nifon Bărbieru, duhovnicul mănăstirii, seminarul având în primul an de funcţionare un efectiv de 29 de eleve. Absolvenţii acestor forme de învăţământ i‑au purtat recunoştinţă Patriarhului Justinian, care, prin clarviziunea sa, a reuşit să le ofere protecţie în faţa prigoanei.

Este interesant de observat cum a fost aplicat acest decret în eparhiile ţării. De aceea, în cele ce urmează vom încerca să surprindem realităţile din Arhiepiscopia Bucureştilor, evidenţiind împrejurările şi persoanele care au reuşit să mai atenueze efectele păgubitoare ale deciziei sistemului totalitar privitoare la viaţa monahală ortodoxă.

După publicarea Decretului nr. 410 în Monitorul Oficial, Patriarhul Justinian a întrunit sinaxa stareţilor şi stareţelor din Arhiepiscopia Bucureştilor la începutul anului 1960, aducându‑le la cunoştinţă conţinutul şi consecinţele dispoziţiei recent promulgate. Probabil că la acea sinaxă s‑a hotărât întocmirea unor instrucţiuni clare de aplicare a acestei legi, pe care Arhiepiscopia Bucureştilor le‑a trimis fiecărei mănăstiri din subordinea canonică, documentul purtând pe el menţiunea: Secret1. Înscrisul menţionat conţine indicaţii exacte despre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a rămâne în mănăstire, precum şi îndrumări pentru cei care nu îndeplinesc condiţiile decretului. Astfel, în prima parte a actului, sunt menţionate categoriile de monahi şi monahii cărora li se accepta rămânerea în mănăstire: absolvenţii de şcoli teologice - Academii Teologice, institute, facultăţi şi seminarii teologice -, precum şi absolvenţi de şcoli monahale; personalul monahal care a depăşit vârsta de 50 de ani, cu condiţia ca cei care deţineau pensii de la Asigurările Sociale de Stat să renunţe, dacă li se cerea, la aceste drepturi băneşti. Maicile pensionare bolnave, dar transportabile, care nu renunţau la pensie erau obligate să facă cerere de ieşire din mănăstire, apoi cerere către Centrul eparhial spre a fi primite la Centrul Sanatorial de la Viforâta2. O situaţie deosebită menţionată în instrucţiunile Arhiepiscopiei, neprevăzută în texul decretului, priveşte personalul monahal suferind care nu împlinise vârsta de 50 de ani (monahii şi monahiile care sufereau de paralizie, alte infirmităţi sau boli cronice). Pentru aceştia, Arhiepiscopia Bucureştilor recomanda mănăstirilor să se adreseze Centrului eparhial, să expună şi să documenteze fiecare caz particular, urmând ca Arhiepiscopia Bucureştilor să intervină la Departamentul Cultelor spre a se primi acceptul rămânerii lor în mănăstire3. Tot o excepţie introdusă de Arhiepiscopia Bucureştilor în afara dispoziţiilor legiuitoare se referă la personalul monahal fără studii teologice, care nu împlinise vârsta de 50 de ani, aflat în serviciile Reşedinţei Patriarhale de la Bucureşti, Curtea de Argeş, Sinaia, Dragoslavele, precum şi cei aflaţi în serviciile reşedinţelor episcopale, dar şi în cel al Sanatoriului Patriarhal de la Techirghiol4. O altă excepţie introdusă de Arhiepiscopia Bucureştilor se referă la acele monahii care, deşi întruneau condiţiile de părăsire a mănăstirii, puteau să rămână dacă aveau în îngrijire, în cadrul aşezământului monahal, o rudă apropiată, lipsită de venituri sau alte mijloace de susţinere financiară şi socială. În acest caz, stareţa este obligată să aducă la cunoştinţa chiriarhului locului, care, la rându‑i, va cere dispensă pentru astfel de persoane spre a nu fi excluse din monahism5.

Călugării şi călugăriţele care nu se încadrau în nici una dintre aceste excepţii urmau să depună la stăreţia mănăstirii o cerere prin care îşi exprimau acceptarea condiţiilor Decretului nr. 410 şi se angajau să părăsească mănăstirea, urmând să aleagă două posibilităţi de reintegrare în societate: a) ­înapoierea în satele de origine, primind un ajutor de 300 de lei din partea mănăstirii şi 500 de lei din partea Centrului eparhial. Acolo unde posibilităţile mănăstirii permiteau, monahii erau ajutaţi să‑şi transporte bagajele; b) în cazul în care monahul sau monahia deţinea proprietăţi imobiliare în cadrul mănăstirii, i se permitea demolarea casei pentru posibila recuperare a unei părţi din materialele de construcţii după obţinerea aprobării conducerii monumentelor istorice, care trebuia să fie precedată de o evaluare riguroasă a situaţiei din partea unei comisii din acea instituţie.

După primirea acestor dispoziţii ale Centrului eparhial, în fiecare mănăstire s‑a purces la întocmirea listelor în care personalul monahal era împărţit după criteriile cerute de metodologia de mai sus. Monahii şi monahiile care intrau sub incidenţa prevederilor Decretului nr. 410 trebuiau să depună o cerere la cancelaria mănăstirii în care să arate în mod explicit că se supun prevederilor acestui decret şi să indice locul unde se vor retrage după părăsirea mănăstirii, cerând, totodată, ajutor bănesc de la Arhiepiscopie necesar transportului şi procurării hainelor mireneşti. Personalul monahal care avea fericirea să nu fie exclus din monahism trebuia să depună o cerere în care să‑şi precizeze poziţia sa în raport cu Decretul 410, în sensul că trebuia să fie motivată rămânerea în obştea mănăstirii.

Spre exemplificare, vom prezenta situaţia câtorva dintre cele mai însemnate mănăstiri din Arhiepiscopia Bucureştilor după aplicarea prevederilor acestui act normativ care a zdruncinat monahismul românesc.

La Mănăstirea Pasărea au fost excluse din cinul monahal 48 de călugăriţe, în obştea mănăstirii rămânând 1546. Actele mănăstirii acelei frământate perioade ne arată şi insistenţa unor călugăriţe de a se reîntoarce în obştea mănăstirii. Unele primesc binecuvântarea chiriarhului.

La Mănăstirea Zamfira, obştea aşezământului era alcătuită astfel:

absolvente ale şcolii monahale care au la bază 7 clase primare - 17 monahii;

– absolvente ale ciclului I de seminar - 3 monahii;

– absolvente ale Seminarului monahal - 5 monahii;

– călugăriţe care împliniseră 50 de ani în 1959, inclusiv cele care au renunţat la pensiile de stat în vederea rămânerii în mănăstire - 37 de monahii;

– infirme şi/sau aflate sub observaţie medicală din cauza unor boli cronice - 12 monahii;

– personal deservent în serviciul casei episcopilor‑vicari patriarhali - o monahie.

Aşadar, obştea Mănăstirii Zamfira, după aplicarea Decretului 410, număra 75 de călugăriţe. Actele de cancelarie ne arată că 19 maici au fost alungate din mănăstire şi obligate să se integreze în lumea laică7.

La Mănăstirea Ţigăneşti8, în data de 24 mai 1960, s‑a întocmit un proces‑verbal în privinţa aplicării dispoziţiilor Decretului nr. 410/1959, în care se arată că la analizarea situaţiei fiecărei vieţuitoare, pe lângă vicarul administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor, preotul Alexandru Ionescu, şi stareţa mănăstirii, Hrisantia Sporea, au participat doi delegaţi ai Departamentului Cultelor: inspectorul general Gheorghe Nenciu şi inspectorul Păun Rădulescu. La final, s‑a dispus ca monahiile care nu se încadrează în prevederile decretului să facă cerere pentru ieşirea din mănăstire, iar cele bolnave sau pensionare care nu pot să mai facă ascultare să depună cerere pentru a fi transferate la Casa Sanatorială de la Viforâta. După această dramatică împărţire a călugăriţelor de la Ţigăneşti, obştea arăta astfel:

– personal monahal având la bază şapte clase elementare, şcoală monahală, seminar monahal sau institut teologic – 57 de monahii;

– personal monahal cu vârsta de peste 50 de ani, inclusiv pensionarele şi salariatele de stat - 89 de monahii;

– personal monahal cu vârsta sub 50 de ani, dar bolnave cronic – 27 de monahii;

– personal monahal care nu îndeplinea condiţiile Decretului 410 de şedere în mănăstire, dar care avea în îngrijire rude bolnave - 11 monahii.

În total, la Mănăstirea Ţigăneşti, soborul vieţuitoarelor era compus din 143 de călugăriţe şi 3 surori. Din actele mănăstirii rezultă că au fost nevoite să ia drumul pribegiei 37 de maici.

La Mănăstirea Ghighiu s‑a procedat în mod similar: s‑a întrunit soborul mănăstirii şi s‑a luat în discuţie situaţia fiecărei călugăriţe, pentru a fi încadrate într‑una dintre categoriile prevăzute de decret. Dramatismul situaţiei a fost sporit de imposibilitatea de a acorda ajutorul bănesc de 300 de lei din partea mănăstirii, ca sprijin pentru maicile care urmau să părăsească viaţa monahală pentru a se reintegra în lumea laică. În schimbul acestei sume modice, conducerea aşezământului a propus să le dea maicilor obligate să părăsească viaţa monahală câte un pat din fier9. În data de 19 mai 1960, situaţia personalului de la Mănăstirea Ghighiu10 se prezenta astfel:

– monahii care îndeplinesc condiţiile decretului - 22;

– monahii care au fost transferate la Sanatoriul de la Viforâta - 8;

– monahii care au fost ne­vo­ite să părăsească viaţa mona­hală - 34.

La Mănăstirea Suzana s‑a trecut la „expunerea” situaţiei fiecărei maici în parte, ca şi în cazurile similare de la celelalte aşezăminte monahale, de faţă fiind reprezentanţii Arhiepiscopiei Bucureştilor şi ai Departamentului de Stat pentru Culte. Spre deosebire de celelalte mănăstiri, aici s‑a întocmit pentru fiecare monahie în parte o fişă personală care conţinea 31 de întrebări sau cerinţe, unele dintre ele vădind în mod explicit un caracter securist: Ai călătorit sau ai locuit în străinătate? Ai făcut sau nu politică, în ce partid? Ai avere personală? Averea părinţilor…etc. După aplicarea decretului, obştea Mănăstirii Suzana se prezenta astfel:

– monahii care aveau peste 50 de ani şi rămâneau în mănăstire - 23;

– monahii cu pregătire teologică care nu împliniseră 50 de ani - 14;

– monahii care renunţau la pensia de stat pentru a nu fi izgonite - 6;

– monahii cărora li se îngăduia şederea în obşte din cauza bolilor cronice de care sufereau - 2;

– monahii care erau pensionate şi nu doreau să plece la Viforâta - 2;

– monahii care nu împliniseră vârsta de 50 de ani, grav bolnave, care doreau să rămână în mănăstire - 9;

– monahii care nu împliniseră vârsta de 50 de ani şi care doreau să rămână spre a îngriji pe cele bolnave - 3;

În total, obştea Mănăstirii Suzana număra 59 de persoane.

La Mănăstirea Cernica s‑a aplicat aceeaşi metodologie. Stăreţia a primit de la Centrul eparhial fişele‑tip pentru recenzarea călugărilor din mănăstire şi din schiturile dependente. În funcţie de acestea, obştea a fost împărţită11, 5 monahi fiind obligaţi să ia drumul vieţii laice.

La Mănăstirea Căldăruşani întâlnim o situaţie inedită: desfiinţarea unei aşezări monahale, Schitul Balaciu, pendinte de Căldăruşani. Personalul monahal a fost transferat la mănăstire, bunurile schitului au fost „cedate” gospodăriei obşteşti (CAP‑ului din localitate), iar biserica a fost transferată la parohia din satul Balaciu. Obştea Mănăstirii Căldăruşani a fost şi ea bine cernută, aşa încât, la începutul anului 1960, stăreţia făcea apel la autorităţile locale pentru a permite mănăstirii să angajeze zilieri în vederea lucrării celor 45 ha de pământ arabil. Conform înscriselor din arhiva mănăstirii, 10 monahi au părăsit mănăstirea.

Ca o concluzie, putem afirma că, în anii Decretului nr. 410, Patriarhul Justinian Marina a avut o atitudine protectoare față de monahi şi că a încercat să atenueze consecinţele acestuia. Toate obştile monahale din Arhiepiscopia Bucureştilor au trăit cu multă durere momentele alungării în „lume” a unora dintre vieţuitori în urma aplicării Decretului 410.

Sprijin şi cuvânt mângâietor le‑a acordat Patriarhul Justinian, care nu a îngăduit autorităţilor să facă exces de zel în aplicarea decretului.

 

Note:

1Instrucţiuni către Mănăstirile de Călugăriţe pentru aplicarea ­Decretului 410/1959. Arhiva ­Mănăstirii Ţigăneşti, anul 1960.

2Ibidem.

3Ibidem, p. 2.

4Ibidem.

5Ibidem.

6 ‑Arhiva Mănăstirii Pasărea, anul 1959‑1961.

7 ‑Actele Mănăstirii Zamfira, anul 1960.

8 ‑Arhiva Mănăstirii Ţigăneşti, anii 1959‑1960.

9 ‑Vezi Arhiva Mănăstirii Ghighiu, anul 1960, luna mai. Proces‑verbal, 5 mai.

10Ibidem, actele mănăstirii luna mai, anul 1960.

11 ‑Vezi arhiva Mănăstirii Cernica, sectorul corespondenţă, anii 1959‑1963.

 

Citeşte mai multe despre:   Patriarhul Justinian Marina  -   comunism