Mărturiile unui ieşean stabilit la Torino

Despre imigranţii români din Italia s-au scris sute de pagini în decursul anilor. Am aflat unde muncesc, cum se căpătuiesc şi ce mulţi bani aduc în ţară. Un ieşean plecat de cinci ani în Italia, la Torino, ne-a povestit însă în detaliu cum trăiesc imigranţii români acolo, în ce condiţii se munceşte şi cât e de gravă problema ţiganilor români oploşiţi la marginea oraşelor italiene.

Remus Roşcan e ieşean get-beget. Când a plecat în Italia, avea 27 de ani. Era la facultate, în anul al doilea, la Jurnalism. Şi-a abandonat visul de a deveni reporter sportiv şi s-a dus să muncească pe bani buni într-o ţară complet străină. I-a fost extrem de greu la început, mai ales că nu cunoştea limba.

Primul loc de muncă l-a găsit în agricultură, la cules de struguri, ca sezonier. A învăţat cum să culeagă ciorchinii în funcţie de concentraţia de zahăr din boabe, după procedeul aplicat de viticultorii italieni. Curând s-a terminat sezonul şi a trebuit să muncească în altă parte. La recomandarea unui văr, plecat din România cu ceva timp înainte, s-a angajat în construcţii şi de atunci munceşte ca zugrav.

A strâns din dinţi, a muncit din greu, la negru, s-a ferit de carabinieri şi a mers mai departe. Întors în România după cinci ani de zile, spune că nu ar mai reveni acasă decât ca să-şi termine studiile. „Aş mai veni doar pentru facultate, dar numai dacă aş putea, printr-o modalitate sau alta, să iau cursurile şi să mă prezint la examene. Cândva o să o termin. Promit!“, ne spune hotărât tânărul ieşean.

De când cu integrarea, munca la negru „înfloreşte“

Cei mai mulţi români plecaţi în Italia lucrează în construcţii şi în agricultură. Dintre toţi imigranţii, românii sunt cel mai bine cotaţi. Sunt cei mai harnici, însă au un mare defect: consumul de alcool. Ca şi constructori sunt foarte bine plătiţi, însă nu acelaşi lucru se poate spune că se întâmplă şi în agricultură.

Înainte de intrarea României în Uniunea Europeană (UE), munca la negru era un fenomen frecvent. Românul venea din ţară cum putea, ajutat de rude sau prieteni, se ducea într-o piaţetă şi aştepta să vină intermediarii să-şi găsească ceva de lucru. Azi, imigranţii nu-şi mai găsesc un loc de muncă după aceeaşi reţetă. Trebuie musai să ai o rudă care să-ţi caute dinainte ceva.

Lucru ciudat însă, munca la negru în Italia „înfloreşte“, chiar şi după aderare. „În cazul unor controale ale poliţiei, societăţile mari de construcţii sunt anunţate din timp. Se mai merge pe ideea că în momentul în care vezi persoane necunoscute în şantier, ai dispărut singur, nu aştepţi să ţi se spună; asta în cazul în care controlul este inopinat. Acuma, românul este privit ca un comunitar şi în cazul în care poliţia întreabă de contracte, patronul spune că eşti în probe sau că eşti un prieten care-l ajută“, ne-a povestit Remus.

Asta se-ntâmplă efectiv pe piaţa muncii, în timp ce Guvernul italian luptă pentru combaterea muncii la negru, din cauza frecventelor accidente ce se produc ma ales în construcţii. „Mor oameni, atât din neglijenţa lor, cât şi din neglijenţa societăţilor respective, care nu asigură măsurile de protecţie necesare“, ne-a explicat tânărul.

În cazul în care un patron italian este descoperit cu muncitori care lucrează fără forme legale, riscurile sunt mari: amenzi de zeci de mii de euro pentru fiecare muncitor în neregulă şi chiar închiderea societăţii. Înainte de intrarea ţării noastre în spaţiul comunitar, imigranţii prinşi că lucrează fără contracte în regulă erau chiar expulzaţi din Italia. Acum, situaţia e complet schimbată, pentru că România are alt statut ca membră UE. „Patronilor le convine acum să rişte cu tine. Ei spun că dacă te opreşte cineva pe stradă şi te întreabă de acte, te descurci singur; important e să nu te prindă la ei. Le convine, pentru că o dată făcut contractul de muncă, trebuie să-ţi plătească asigurare de şomaj, de sănătate, practic încă un salariu“, a explicat Remus.

Indiferent că lucrează la negru sau nu, românii sunt mulţumiţi de câştig. În construcţii, un salahor câştigă între 35 şi 40 de euro pe zi, iar un muncitor de la 50 până la 90-100 de euro zilnic. Cele mai prost plătite munci sunt, însă, cele din agricultură. „La început am lucrat şi eu în agricultură, la cules struguri. Câştigam 4 euro pe oră, ceea ce este o mizerie. La opt ore de muncă pe zi, nu reuşeşti decât să-ţi plăteşti biletul de autobuz şi să-ţi iei pachet; nu rămâi cu nimic“, ne-a povestit tânărul.

În Torino, printre miile de imigranţi, românii fac legea

Dintre miile de imigranţi din toată Europa şi chiar din Africa, românii sunt cei mai numeroşi în Torino. „Dacă urci într-un autobuz în Torino, nu ştiu dacă vezi zece italieni dintr-un total de 40 de călători“, ne spune românul devenit torinez prin adopţie. După ei, ca număr, se situează marocanii.

Românii sunt şi cei mai căutaţi de angajatori, indiferent că sunt bărbaţi sau femei. Acestea din urmă lucrează în casă, ca menajere, sau îngrijesc de bătrâni, însă toate, fără contracte de muncă. „În casă nu vine nici un control. Şi chiar dacă intră, capul familiei spune că e o prietenă din România“, ne-a mai explicat Remus Roşcan.

Condiţiile de cazare sunt bune, însă chiriile sunt foarte mari, mai ales dacă apartamentul sau camera sunt găsite prin intermediul unei agenţii imobiliare. Pentru un apartament cu două camere, chiria lunară pleacă de la 450 de euro, dar poate ajunge şi până la 700-800 de euro, în funcţie de zonă. În aceste condiţii, cei mai mulţi români recurg la metode care să le uşureze efortul financiar lunar. „Sunt români familişti şi români nefamilişti. Unii închiriază apartamente şi apoi le subînchiriază la alţi 4-5 şi-i pun să plătească mult mai mult decât trebuie, iar ei stau gratis. Nu-i cinstit, sunt şmecheri; sunt în stare să-L vândă şi pe Dumnezeu dac-ar putea“, povesteşte Remus.

Români cu acte în regulă sunt foarte puţini în Italia. Totul depinde de norocul de-a găsi un patron care să vrea să te ajute în acest sens. Sunt, însă, şi oameni cu studii care au reuşit să găsească un loc de muncă decent printre italieni. „Am cunoscut mulţi avocaţi şi, la fel, foarte multe asistente medicale. Toţi aceştia au acte în regulă şi lucrează numai pe bază de contract“, mai spune Remus.

Ţiganii, o problemă fără rezolvare a autorităţilor italiene

Pe lângă români, în Italia au ajuns, de-a lungul timpului, şi foarte mulţi ţigani. N-au pus probleme prea mari autorităţilor italiene până de curând, când, din cauza jafurilor, a răpirilor şi a cerşetoriei şi-au ridicat în cap o ţară întreagă. Nu e vorba însă numai de ţiganii români, ci de ţigani din toate ţările Balcanilor. „Războiul acesta, împotriva ţiganilor, a pornit chiar din vina lor, în urma ultimelor jafuri pe care le-au făcut. De curând, o familie de ţigani sârbi a dat foc propriilor copii, sub un pod. Au făcut foarte multe crime, răpiri, jafuri în sate izolate. Italienii sunt încă prea toleranţi, încearcă să te pună în regulă“, ne-a explicat tânărul.

Trăind în ţara Mafiei, ţiganii s-au specializat în „lovituri“ de tot felul. Cele mai noi se execută în localităţile mai izolate ale Italiei, la poalele munţilor, unde comunităţile sunt îmbătrânite. Acestea sunt cele mai noi metode. Pe lângă acestea, însă, funcţionează şi altele, eterne, cu care ne-au obişnuit deja: copii la cerşit, trafic de droguri, trafic de copii.

În Torino, în piaţa cea mai mare de pe continent, numită chiar „Europa“ sau Porta Palazzo, sâmbăta, ţiganii români se simt ca la ei acasă. „Stau şi beau, mănâncă seminţe şi ascultă manele şi poliţia nu le zice absolut nimic. Eu am lucrat şi în agricultură, şi în construcţii, dar n-am văzut un ţigan care să muncească cinstit“, povesteşte Remus.

Parcuri de rulote ţigăneşti la marginea marilor oraşe

Majoritatea ţiganilor care vin în Italia îşi cumpără campinguri la marginea oraşelor şi se stabilesc acolo, în rulote. Duc aceeaşi viaţă cu care ne-au obişnuit: rufe întinse peste tot, copii murdari jucându-se, bărbaţi stând în jurul focului la o ciozvârtă de carne friptă. „Ei n-au nici o problemă, nici o durere. Dacă se plictisesc de campingul respectiv, se mută în alte campinguri şi tot aşa. Copiii merg la cerşit, iar ţigăncile la ghicit. În autobuz, ţiganii români îşi pun picioarele pe scaune, beau, încât italienii se dau două scaune mai în faţă sau două mai în spate, să le lase suficient spaţiu. Câteodată, mi-e şi jenă că sunt român“, ne-a mai spus Remus Roşcan.

Problemele cele mai mari le fac ţiganii nomazi. Aceştia se stabilesc într-o anumită tabără, analizează terenul, dau lovitura şi apoi nu-i mai prinzi în campingul cu pricina. Autorităţile italiene vor să-i trimită înapoi în ţară, însă procedurile sunt delicate acum, dat fiind statutul României de ţară membră UE.

Italienii, lăudăroşi şi suspicioşi

După cinci ani de locuit printre italieni, Remus a ajuns să le cunoască şi năravurile, dar şi calităţile. Italienii sunt oameni foarte reci, suspicioşi. Rar se întâmplă să-ţi devină prieteni. Este felul lor de a fi, manifestat făţiş în relaţia cu toţi imigranţii cu care vin în contact.

„De la 8.00 la 17.00 au o relaţie profesională cu tine; după aceea pot, nici să nu te cunoască. În schimb, apreciază hărnicia şi conştiinciozitatea românilor, pe care îi consideră cei mai muncitori. Dacă e să aleagă între un muncitor marocan, chinez sau român, sigur îl vor alege pe ultimul“, ne-a explicat tânărul.

Imigranţii cel mai prost cotaţi sunt albanezii. Unii dintre ei muncesc, îşi văd serios de treabă, însă cei mai mulţi se ocupă cu traficul de droguri, cu prostituţie şi fac tot soiul de afaceri necurate.

Italienii sunt consideraţi de români exagerat de lăudăroşi şi foarte mincinoşi. „Nu cred că există naţie mai mincinoasă. Sunt foarte încrezuţi şi lăudăroşi. Şi nu sunt deloc de încredere. Te mint cu zâmbetul pe buze şi te amână la infinit, mai ales când e vorba de bani“, povesteşte Remus, care vede însă şi partea frumoasă a Italiei. Clădirile, centrele istorice, mentalitatea şi comportamentul italienilor în relaţiile cu publicul sunt lucruri apreciate de cei mai mulţi dintre imigranţii români.

Românii îşi petrec sărbătorile la fel ca în ţară

Italienii nu resimt marile sărbători creştine ca momente unice peste an. Românii, însă, nu şi-au abandonat tradiţiile şi obişnuinţa de a le transforma în zile absolut speciale. „Italienii ne omoară un an întreg cu paste, aşa că, de Paşti şi de Crăciun, sărbătorim pur româneşte, cu mâncărurile noastre, tradiţionale“, explică Remus zâmbind.

În plus, comunităţile în care trăiesc foarte mulţi români s-au organizat sub diverse forme, adunându-i pe toţi cei veniţi la muncă şi oferindu-le sprijinul.

În Torino există societatea „Frăţia“, care organizează întâlniri cu românii din zonă, iar până de curând oferea chiar şi foi consulare.

Punctul central de întâlnire al tuturor românilor din Torino rămâne însă, fără doar şi poate, biserica ortodoxă românească. „Pe Via Cottolengo predică părintele Gheorghe Vasilescu. Vin foarte mulţi români şi duminica, şi la marile sărbători. E un prilej şi pentru şmecheri să se adune în faţa bisericii şi să vândă CD-uri cu manele, obiecte furate, ziare româneşti. Biserica devine un fel de «mercato» (piaţă)“, mai spune Remus.

Salam de vară şi seminţe româneşti pe tarabele italienilor

Chiar dacă trăiesc la mii de kilometri de ţară, în patria în care pizza şi pastele sunt împăraţi, românilor nu le lipsesc produsele noastre tradiţionale. Invazia românească i-a pus pe gânduri pe italieni, iar unii dintre ei şi-au dat seama ce afacere profitabilă ar ieşi de pe urma comerţului cu alimente specifice. Aşa că în pieţele italiene poţi vedea la orice pas vitrine cu salam de vară, parizer şi seminţe de floarea soarelui.

„Există o societate en-gros care aduce produse din România, iar italienii cumpără şi le vând. Găseşti orice, începând de la Delikat cu gust de găină, până la seminţe Nutline, Fetească, mici, salam de vară, kaiser, tobă. Preţurile sunt însă mult mai mici decât în România. Spre exemplu, micii, trei cutii a câte 10 bucăţi, costă cinci euro. Acuma, mai nou, fac ei salamul direct în Italia şi-i pun licenţă românească“, explică românul torinez.

Italienii au angajaţi români, care îi sfătuiesc ce-ar putea vinde mai bine, ce caută ceilalţi români şi afacerea merge strună. Mai mult decât atât, au ajuns să înveţe şi cuvintele româneşti cele mai des utilizate în pieţe: „bună!“, „castraveţi?“, „avem ceapă“, „roşii, varză, cartofi“. Sunt frazele care răsună la fiecare tarabă în Porta Palazzo.

Pizza italiană, cu sortimente infinite

În cinci ani de zile de când locuieşte în Torino, Remus a crezut că a încercat cam tot ce se putea în materie de pizza. S-a înşelat amarnic, descoperind de fapt că în fiecare regiune există sute şi sute de sortimente şi de reţete, care mai de care mai inedite. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte pastele, pe care, oricât te-ai chinui, n-ai cum să înveţi să le găteşti ca un italian autentic. „Au sute de sortimente de pizza şi de paste, în fiecare regiune. Sunt mândria lor naţională. Bărbaţii sunt consideraţi cei mai buni bucătari“, explică tânărul.