An omagial
Mărturisitorii români din secolul XX – modele vii de virtute

Mărturisitorii români din secolul XX – modele vii de virtute

Ciprian Voicilă, 03 Septembrie 2017

Una dintre virtuțile exemplare ale martirilor și eroilor anticomuniști a fost coerența de sine, acordul perfect dintre trăire, gândire și acțiune. Ei reprezintă modelul de personalitate umană la care merită să ne raportăm, mai cu seamă astăzi când spiritul duplicitar a devenit normativ. Ne este de folos să cercetăm biografiile eroilor și mărturisitorilor care au pătimit în timpul regimului comunist și din motivul, subiectiv, că, privind la noianul suferințelor îndurate de ei, încercările noastre de zi cu zi par - și sunt - suportabile. Privind la crucea lor, crucea noastră devine mai ușoară.

Una dintre virtuțile cardinale pe care le-au dobândit mărturisitorii români în închisorile comuniste a fost mărturisirea curajoasă a credinței creștine în fața prigonitorilor, indiferent de cât de multe suferințe fizice și morale au trebuit să îndure pentru aceasta. O întâmplare din viața părintelui Arsenie Papacioc este grăitoare în acest sens. În timp ce era încarcerat la Aiud, un anchetator i-a cerut părintelui să îi vorbească despre existența lui Dumnezeu. Probabil se gândise că acesta nu va putea să își dovedească rațional credința. Nu mică i-a fost, însă, mirarea când părintele l-a înfruntat fățiș: „Dumneavoastră, la vârsta aceasta, îmi puneți o întrebare de școală primară? Ochii cu care vedem, inima care ne ține-n viață și care iubește sunt daruri omenești sau de la Dumnezeu? Acestea dovedesc existența lui Dumnezeu. Însuși faptul că suferim și trăim este un argument”. Nemulțumit de aceste dovezi care contraveneau criteriilor materialismului dialectic-ateu, anchetatorul l-a întrebat: „Care este ultimul tău cuvânt?” „Sunt gata să mor pentru ce spun!”, i-a răspuns părintele Arsenie.


După arestare, anchetatorul i-a smuls părintelui Adrian Făgețeanu de la gât crucea și i-a aruncat-o în lada de gunoi. Părintele s-a dus și a ridicat-o de acolo. Nu doar o dată. De opt-nouă ori, primind de fiecare dată o bătaie crâncenă. În cele din urmă, anchetatorul a cedat: a renunțat să îl mai lovească. Sub tortură, părintele Adrian își spunea: „Rezistă! Nu-l face de râs pe Hristos!” Peste ani, părintele va mărturisi: „Și poate nu o să mă crezi, frate, dar după șaizeci de lovituri nu mai simțeam nici o durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia”.

Un alt exemplu de mărturisire neînfricată a credinței l-a oferit poetul Andrei Ciurunga. Sfintele Paști din anul 1952 l-au găsit închis în colonia Peninsula, pe Canalul Dunăre - Marea Neagră. Îi venise rândul să facă de planton în baraca-dormitor a deținuților. După miezul nopții, în baracă a intrat plutonierul de serviciu, care l-a întrebat - conform regulamentului de ordine interioară - dacă în timpul schimbului său s-a întâmplat ceva. Răspunsul stereotip ar fi fost „nu”. Doar că pentru conștiința creștină a poetului se întâmplase ceva. Ceva de o importanță covârșitoare. Așa că Andrei Ciurunga a răspuns: „În timpul serviciului meu a înviat Hristos!” Poetul a plătit scump acest gest sublim de mărturisire a credinței creștine, petrecând cele trei zile ale Sfintelor Paști în carcera cea strâmtă din curtea coloniei.

Iubirea jertfelnică a semenilor

Poate că cea mai impresionantă virtute în care au excelat martirii români, trăitori în secolul XX, a fost slujirea cu jertfelnicie a aproapelui. Cel mai cunoscut exemplu este cel oferit de Valeriu Gafencu - unul dintre „sfinții închisorilor”, cum avea să mărturisească despre el părintele Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii. Valeriu avea să renunțe la streptomicina care i-ar fi prelungit zilele în favoarea pastorului Richard Wurmbrand. Volumele de memorialistică a închisorilor abundă în asemenea întâmplări de dragoste creștină. O dragoste cu adevărat dumnezeiască dacă privim realist contextul în care ea s-a ivit: în condiții de exterminare fizică și psihică, într-un cadru care favorizează instinctul de conservare, tendința agresivă de a te salva cu orice preț tu, nu pe cel de lângă tine, camaradul tău de suferință.

Ștefan Fay, un tânăr ucenic al lui Mircea Vulcănescu, evocă în volumul memorialistic Sokrateion o întâmplare care ne impresionează și astăzi, sugerând ceva din înțelesul creștin al jertfei pe care filosoful și sociologul român avea să îl dobândească deplin în temnița Aiudului. Închis la izolator împreună cu tânărul Lăzărescu, noaptea îl așeza să doarmă peste trupul său, salvându-l, astfel, de la moarte. Tânărul era suferind, iar dormitul pe cimentul umed și gol i-ar fi fost, fără doar și poate, fatal.

Prințul Alexandru Ghica a rămas în memoria foștilor deținuți politic ca un exemplu de rectitudine morală, dacă nu chiar de sfințenie. Un alt poet al temnițelor comuniste, Demostene Andronescu, îl caracteriza astfel: „Demn fără ostentație, modest fără fățărnicie și ferm fără nici cea mai mică urmă de rigiditate, el se comporta în toate împrejurările ca un adevărat prinț”. De pildă, printr-un gest mic, aparent insignifiant își dovedea întreaga măreție sufletească: atunci când se servea „masa”, era ultimul din celulă care întindea mâna după bucata de pâine. Aceasta cântărea, de regulă, între 200 și 250 de grame. Înfometarea constituia una dintre metodele de exterminare uzitate îndelung de regimul comunist. Era folosită mai ales în cazul deținuților care refuzaseră să se reeduce în spirit comunist.

Dragostea jertfelnică pentru semenii noștri cunoaște, ca orice virtute, diverse grade: iubim cu mai multă sau mai puțină dăruire. Paginile de memorialistică scrise de cei care au supraviețuit iadului comunist conțin descrieri care cutremură sufletul cititorului prin înălțimea la care s-au ridicat cei aleși de Dumnezeu să intre în ceata mucenicilor și mărturisitorilor care au pătimit în secolul XX. Cititorul se înfioară, în același timp, de josnicia unui sistem politic care de la început și-a făcut o carte de vizită din eradicarea tuturor valorilor tradiționale, prima dintre ele fiind credința în Dumnezeu. Și care și-a impus programul politic prin crimă și teroare. Asemenea pagini descriu sfârșitul tragic al filosofului creștin Constantin Oprișan, în Casimca Jilavei. Oprișan se remarcase în sânul generației sale ca o minte strălucită care îi impresionase pe profesorii săi Lucian Blaga și D. D. Roșca. Plecat la studii de specializare la Freiburg, îl audiase pe Martin Heidegger. Întors în țară, avea să cunoască supliciile reeducării de la Pitești, fiind torturat îndelung de Eugen Țurcanu pentru vina de a fi fost unul dintre liderii generației sale. Ultima parte a vieții avea să și-o petreacă în Casimca Jilavei, o închisoare în închisoare, aflată la patru metri sub pământ. O adevărată „corabie a morții”, cum o va descrie mai târziu părintele Gheorghe Calciu. Aici au fost aduși să își găsească sfârșitul, în celule permanent umede și reci, aceia care refuzaseră cu obsti­na­ție reeducarea. Într-una dintre ele era închis Constantin ­Opri­șan, acum grav bolnav de tuberculoză. Se stingea de la o zi la alta. Într-un moment de disperare, tânărul medicinist ­Gheorghe Calciu își deschide cu un ciob venele și încearcă să îi prelungească viața, dându-i să bea din propriul sânge. Din păcate, a fost prea târziu. La treizeci și șapte de ani, Constantin Oprișan avea să pășească în Împărăția cerurilor, lăsând aici, pe pământ, amintirea unui model de sfințenie. Peste ani, părintele Calciu va mărturisi despre el: „El nu vorbea mult. (...) Dar fiecare cuvânt care ieșea din gura lui era un cuvânt sfânt - numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. El își rostea rugăciunile și, auzindu-l cum spune aceste rugăciuni, știind cât de mult suferea, eram profund impresionați”.

A alege să rămâi demn

Citind mărturiile despre pătimirile pe care le-au îndurat cei care s-au opus instaurării regimului comunist în România, ajungi la concluzia că mărturisitorii și eroii acestui veac au înțeles valoarea demnității și și-au apărat demnitatea, uneori cu prețul propriei existențe. Demnitatea de creștini și demnitatea de români. Din multitudinea de exemple, am ales să evoc aici o întâmplare din viața profesorului George Manu. Cine a fost, pe scurt, George Manu? În 1933 obținuse la Universitatea din Paris titlul de doctor în științe fizice, cu teza „Cercetări asupra absorbției razelor”, supervizată de Madame Curie. Între 1932 și 1937 publicase diverse comunicări și lucrări originale în Comptes Rendus de l’Académie des Sciences de Paris. Întors în țară, avea să conducă Mișcarea Națională de Rezistență. Arestat, va fi întemnițat la Aiud - care era închisoarea unde au fost închiși cu precădere intelectualii anticomunişti. Folosindu-se de limbajul morse, ani buni, el le va ține tinerilor diverse cursuri: de limbă engleză, istorie (istoria Angliei, a Franţei, a Statelor Unite), geografie, literatură, filosofie. Le va preda articolele din Magna Charta Libertatum (prima constituţie a poporului englez), din constituţia Statelor Unite și din Declaraţia Drepturilor Omului. Pentru această dăruire exemplară a fost denumit „rectorul Aiudului”. Profesorul Manu a fost nu doar un model intelectual exemplar, ci și un reper de trăire creștină și morală. A refuzat să lucreze pentru comuniști în centrala atomică de la Dubna. A refuzat să semneze o declarație prin care ar fi trebuit să își renege valorile în care a crezut și întreaga sa luptă naționalist-creștină. În schimbul acestei declarații, directorul închisorii Aiud i-ar fi dat medicamentul (streptomicină) care l-ar fi vindecat de meningita tuberculoasă. Profesorul Manu a refuzat printr-un categoric nu. De altfel, ultimele cuvinte pe care i le-a spus unui camarad de suferință au fost: „Să le spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis!”.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!