Documentar
Masacrul de Sfântul Bartolomeu, pictură în ulei

Masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu

În zorii zilei de 24 august 1572, când Biserica Apuseană îl celebra pe Sfântul Apostol Bartolomeu, patronul măcelarilor, străzile Parisului erau „ude, ca și cum ar fi plouat mult”, dar nu de ploaie, ci de sânge hughenot. Acest început al Sezonului Sfântului Bartolomeu va avea ecouri în alte 12 orașe franceze, soldându‑se în câteva luni cu peste 5.000 de morți.

Masacrul de Sfântul Bartolomeu este un subiect puțin cunoscut în țara noastră. Evocat în romane istorice sau ecranizări ale acestora, evenimentul este identificat în special sub denumirea de Masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu. Istoriografia occidentală vorbește însă despre un Sezon al Sfântului Bartolomeu pentru a evita confuziile cu privire la proporțiile evenimentului care s‑a desfășurat într‑un interval mai lung de timp, înglobând mai multe incidente.

La 18 august 1572 avea loc în Paris, într‑un cadru solemn, nunta dintre moștenitorul coroanei Navarrei, prințul reformat Henri de Bourbon, și sora regelui Fran­ței, prințesa catolică Marguerite de Valois. Nunta atipică, dintre un catolic și un necatolic, a fost oficiată fără dispensă papală. Ea avea menirea de a pecetlui pacea din 1570, care încheiase cel de‑al treilea război civil francez. Invi­tați ai mirelui, membrii elitei protestante (hughenote), care luptaseră împotriva armatei regale catolice, s‑au adunat în număr mare în capitala franceză pentru a participa la eveniment. În aceste circumstanțe, la data de 22 august a avut loc un atentat nereușit împotriva amiralului Gaspard de Coligny‑Châtillon, liderul hughenot. Acesta a fost transportat în camera sa de hotel, unde a primit îngrijiri medicale de la chirurgul regelui. Autorul atentatului nu a fost prins, însă regele a dat garanții atât amiralului, cât și apropiaților lui, că cei vinovați pentru acest incident vor fi pedepsiți. Din motive de securitate, nobilii protes­tanți care participaseră la nuntă s‑au adunat în trei locații din oraș: în jurul hotelului unde era amiralul, la palatul Luvru, unde o parte dintre nobili fuseseră cazați la invitația regelui, și în cartierul Saint‑Germain, de cealaltă parte a Senei.

În după-amiaza zilei de 23 august, pe fondul creșterii tensiunii în rândul protestanților, care solicitau pedepsirea unui vinovat pentru atentatul din ziua precedentă, în cadrul mai multor întâlniri ale Consiliului restrâns al regelui s‑a luat hotărârea asasinării amiralului și a altor apro­piați, fiind vizate în total aproximativ 50 de persoane. Pentru reușita operațiunii a fost mobilizată miliția cetățenească și s‑au închis porțile de acces în oraș. Un corp de soldați, sub conducerea ducelui Henri de Guise din Lorraine, care îl acuzase pe amiral că ordonase asasinarea tatălui său în 1563, s‑a deplasat la hotelul unde era acesta cazat, omorându‑l împreună cu toți cei care s‑au opus. De aici au plecat spre cartierul Saint Germain, unde au continuat uciderile. La Luvru, nobilii protestanți au fost scoși în curtea palatului, unde au fost omorâți de gărzile elve­țiene ale regelui.

Agitația creată de mișcarea de trupe, precum și prezența miliției pe străzi au declanșat panică în rândul populației catolice, care a crezut că un atac al protestanților este iminent. În concepția lor, nunta fusese calul troian prin care aceștia se infiltraseră în oraș pentru a facilita pătrunderea altor trupe în vederea decimării parizienilor. De aceea, identificați printr‑o banderolă albă pe braț și o cruce albă pe pălărie, cete de localnici au început un masacru sistematic al protestanților din oraș. Nu au fost cruțați nici copiii, nici femeile, nici bătrânii. Situația care degenerase și care nu a putut fi oprită nici de rege s‑a potolit în Paris abia după trei zile, continuând însă în alte 12 orașe din regat. Numărul total al victimelor este estimat de ultimele cercetări la 5.000 de persoane.

Dincolo de identitatea certă a atacatorilor și a victimelor, cauzele acestui tragic eveniment sunt mult mai greu de identificat. În primul rând trebuie făcută dis­tincția între acțiunea planificată de Consiliul regal și acțiunea haotică a populației care a acționat împotriva poruncilor regelui. Amiralul Gaspard II de Co­ligny‑Châtillon, care devenise liderul principal al protes­tanților francezi în 1569, deținea o putere militară considerabilă conferită de funcția sa de amiral și legăturile cu protestanții din Țările de Jos, Elveția și Imperiul German.

La finele anului 1571 și apoi în vara anului 1572, amiralul negociase cu regele o intervenție militară franceză pentru susține­rea revoltei antispaniole din Flandra, condusă de frații Guillaume de Orange și Louis de Nassau. Cu toate că proiectul său fusese respins de mai multe comisii de experți militari, amiralul a continuat presiunile asupra regelui, obținând permisiunea de a‑și folosi doar propriile trupe, plecarea fiind programată pentru prima zi de luni de după nuntă, adică 25 august, după cum reiese din ultima scrisoare a amiralului adresată soției sale. Acțiunea sa ar fi putut declanșa un război cu Spania, în care Franța nu avea șanse de reușită. Regatul din Hexagon traversa o perioadă de pace după trei războaie civile care falimentaseră statul din punct de vedere financiar și demografic. De cealaltă parte, Spania, putere principală în Liga Catolică, obținuse o victorie strălucită la Lepanto împotriva flotei otomane. Din acest motiv, consilierii regelui au hotărât asasinarea amiralului și a celorlalți nobili apropiați lui pentru a opri această intervenție, care putea avea rezultate catastrofale pentru regat. Motivația politică a fost dovedită de cercetători importanți ai evenimentului, precum Nicola Sutherland sau Arlette Jouanna, care au arătat că amiralul a fost ținta principală a acțiunii planificate de Consiliul regal pentru funcția sa politico‑militară, iar nu din cauza confesiunii pe care o îmbrățișase.

Dimpotrivă, masacrarea celor­lalți protestanți de către concitadinii catolici a avut la bază fanatismul religios alimentat de cuvântările unor predicatori ex­tremiști, cel mai important fiind Simon Vigor. Hughenoții erau considerați principalii vinovați pentru problemele regatului, ei atrăgând prin erezia lor mânia lui Dumnezeu. De aceea, ritualul de purificare prin apă și foc la care au fost supuse cadavrele lor a avut menirea de a elimina necurăția din popor pentru re­stabilirea relației cu Dumnezeu. Or, acest scop a fost surclasat de altele meschine, motivația primară fiind folosită pentru jafuri și răzbunări personale.

Masacrul de Sfântul Bartolomeu rămâne unul dintre cele mai tragice episoade din istoria Fran­ței și a Bisericii Apusene. El do­vedește o dată în plus efectele nocive ale fanatismului religios, mai ales în aceste momente când Europa Apuseană este zguduită de evenimente tragice de acest fel.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!