Cultură
Memoria feminină a unui secol, o jumătate a istoriei

Memoria feminină a unui secol, o jumătate a istoriei

Eliza Dumitrescu, 13 Septembrie 2010

Câţiva studenţi de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Bucureşti, au cules istoriile de viaţă ale câtorva femei, cuprinse în volumul "Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind". Publicaţia, marca Editurii Curtea Veche, a apărut în seria "Actual" şi face cunoscută publicului o iniţiativă de tip sociologic de o valoare umană aparte.

O mână de studenţi de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din Capitală au cules istoriile de viaţă ale câtorva femei care au în comun performanţa umană de a fi trecut prin aproape un secol de istorie românească şi prin cele câteva regimuri politice care au marcat acest interval: regimul carlist, regimul antonescian, regimul comunist şi, în sfârşit, tranziţia spre democraţie. Cu cuvintele lor simple ce poartă amprenta atâtor epoci, aceste mici eroine ale cotidianului îşi povestesc vieţile împletite cu marele mers al istoriei din care ele au decupat, pentru interlocutori, frânturi trecute şi fixate prin filtru personal. Nu atât adevărul istoric obiectiv i-a interesat pe iniţiatorii proiectului, ci aceste istorii colorate cu trăire subiectivă şi cu percepţii specifice şi definitorii pentru grupurile sociale mai ample în care aceste femei şi-au dus viaţa.

Ioana, Mita, Ecaterina

Propun să le cunoaştem pe câteva dintre protagoniste şi să aflăm mai multe despre destinele lor. Pentru început, Ioana Rotaru, născută în 1921, în Cândeşti, Vrancea, îşi aminteşte de obiceiul fetelor de măritat de a avea mobilă ca zestre: "Am avut gardirop făcut din lemn de nuc şi sculptat. Zestrea se transmitea de la mamă la fiică şi se făcea (în casă, n.r.), plăpumile, pernele, coverturile…" O altă protagonistă, Mita Dumitru, născută la 1918, la Ogrezeni, Giurgiu, îşi aminteşte, printre altele, anii celui de-al Doilea Război Mondial: "Atunci, eram muritori de foame cu toţii. Degeaba mergeam noi la câmp, că nu stăteam nici două sau trei ore, că trebuia să ne întoarcem de frica nemţilor. Parcă şi acuâ aud în urechi zgomotele avioanelor nemţeşti. Le numeam "ştiuci". Aşa le numise bărbaţii, cred." Ecaterina Stoienescu, născută la 1914, la Zimnicea, Teleorman, povesteşte despre o tehnică tradiţională de albire a rufelor: "Luam cenuşă, o cerneam şi o legam de cazan, o puneam într-un săculeţ de cârpă. Ori câteodată turnam câteva picături de petrol sau de apă oxigenată şi aşa fierbeam rufele. Aşa de albe erau hainele mele, ca floarea din fereastră." Alte istorii sunt despre familia regală, despre fuga de nemţi ori de ruşi, despre colectivizare, toate împletite cu firul personal al vieţilor acestor eroine ale cotidianului, sprijin pentru bărbaţii ocupaţi cu facerea marii istorii pe câmpurile de luptă, la greve, pe şantiere ori acolo unde un alt tip de responsabilitate îi chema în acele vremuri.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!