Diaspora
Mereu cu ţara’n gând

Mereu cu ţara’n gând

Diac. Ioan-Aurelian Marinescu, 30 Septembrie 2018

Comunitatea românească constituie astăzi cea mai importantă grupare de cetățeni străini din Peninsula Italică. Limba noastră se aude pe mai toate străzile orașelor din țara lui Dante, care pare un generos muzeu în aer liber. Deși rămași aici de ani buni la muncă, românii nu și-au uitat nici credința, nici datinile lor, Ortodoxia fiindu-le semn al unității și reper statornic.

Adunați în jurul câtorva mănăstiri și schituri și constituind deja enoriașii a peste 250 de parohii, grupate în nu mai puțin de 20 de protopopiate, românii din Italia se simt în bisericile lor cel mai adesea ca acasă. Mulți dintre ei și-au construit aici o nouă viață, s-au cununat, și-au botezat copiii, iar acum cresc o nouă românime încă răzlețită de hotarul ei. Despre idealurile și condițiile vieții lor de zi cu zi mărturisesc aici o mică parte, făcându-se parcă portavocea milioanelor de români plecați în căutarea unui trai mai bun.

Un drum călăuzit de Providență

Povestea mea este cea a purtării de grijă a lui Dumnezeu față de oameni și mai ales față de cei plecați în străinătate. Am plecat la muncă în sudul Italiei doar pentru trei luni și am ajuns în partea de nord, mai precis la Verona, unde trăiesc alături de familia mea de 14 ani. Aici, stând de vorbă cu alți români, am găsit Biserica „Sfântul Ilie Tesviteanul”. Cel de Sus a rânduit să ajung la ea chiar în momentul marilor schimbări: mutarea într-o biserică mai mare. Prima slujbă ortodoxă a fost ca o întoarcere acasă, dar mai ales la Dumnezeu, prin rugăciunea comună alături de numeroși români, care, în ciuda diferitelor probleme, căutau „un colț” de Românie și o alinare sufletească.

Comuniune frățească peste hotare

În prima biserică am redescoperit cântarea la strană, locul unde se formează și acum un grup de badante (îngrijitoare de bătrâni), muncitori sau profesori, toți doritori să-și aducă jertfa, fiecare după putere. Prezența la slujbele bisericii ne-a adus numeroase prietenii, astfel încât am asistat, în mod firesc, la importante momente religioase (botezuri, cununii) din viața celor de lângă noi. Ne vedem copiii crescând între românii din parohie, creându-și astfel strânse legături sufletești, care au pornit simplu și dezinteresat din biserică.

Astăzi, românii din Verona se adună în număr mare la mai toate slujbele, atrași de clădirea nouă și de atmosfera de mănăstire, dar și de dragostea nesfârșită a părintelui Gabor Codrea. Și cum dragostea topește și caracterele cele mai dure, acum, când vedem frumoasa construcție în stil maramureșean, lăsăm grija cea lumească la poarta bisericii și răsuflăm cu toții mai ușurați.

Aici ne găsim locul, deși suntem oarecum rupți de România și parțial integrați în Italia, căci ne simțim români datorită cre­dinței care face parte din ființa noastră. Aici ne alinăm dorul de familie și de țară, aici ne vindecăm rănile dobândite la locul de muncă sau grijile față de schimbările economice ce ne afectează permanent.

Bucuria unui parcurs înduhovnicit

Drumul meu a fost destul de dificil, căci a trebuit să mă adaptez la un alt fel de loc de muncă. Am primit în schimb o misiune uriașă și o familie frumoasă. Ca absolventă de Teologie, nu aș fi crezut vreodată că voi putea ajuta copiii din diasporă să cunoască Ortodoxia și obiceiurile poporului nostru, și nici nu cred că aș fi avut aceeași bucurie în țară să fac asta. Aici însă contează enorm să le vorbești celor mici despre originea lor, și mai ales să-i ajuți să trăiască după ritmul liturgic. Tinerii și copilașii de aici își mobilizează părinții, alteori lucrurile se petrec și invers, și toți participă la diferite evenimente din sânul parohiei.

Nimic nu e mai minunat când profesori din diferite domenii formează o echipă și când diferite categorii sociale devin una pentru a mulțumi lui Dumnezeu. Multe dintre slăbiciunile și durerile zilei de astăzi dispar într-o comunitate cu rugători ascunși și tăcuți, cu organizatori plini de nădejde și cu un părinte binecuvântat de Dumnezeu să ridice o biserică.

(Iuliana Tanislăvescu, Parohia „Sfântul Proroc Tesviteanul”-Verona I, Protopopiatul Tri–Veneto II, Vest)

În căutarea unui trai mai bun

Proaspăt căsătoriți și cu do­rința unui trai decent, am încercat și varianta diasporă. În toamna anului 2005, soțul meu a plecat în Italia lăsându-mă în România cu un băiețel de 10 luni și însărcinată cu al doilea. Despăr­țirea a fost grea și dureroasă. După botezul celui de-al doilea copil, am fost nevoiți să ne reunim familia, cum era și firesc. Am venit în Torino în iarna anului 2006. Copiii s-au integrat foarte bine, având diverse cunoștințe, prieteni și rude în jurul nostru.

Financiar vorbind, lucrurile au mers pe un făgaș bun. Cât despre partea spirituală..., cu regret recunosc că la început am cam ignorat-o. Ajungând copiii la o vârstă mai mărișoară, am început prin ei să ne reintegrăm spiritual și noi, fapt benefic vieții de familie, nașterea unui nou băiat, împliniri spirituale și financiare.

Dor de țară

România ne lipsește, mai ales soțului, care își dorește să se întoarcă acasă, dar nu este ușor. Copiii au șansa unui mediu edu­cațional bun, iar în ceea ce pri­vește problema sănătății, te simți mai protejat, rămânând doar o parte a sufletului tău care vrea să se alăture familiei rămase în țară.

(Familia Huțanu, Parohia „Înălțarea Sfintei Cruci”-Torino II, Protopopiatul Piemonte I - Valle d'Aosta, Centru-Nord)

Aventura unei cântărețe de muzică populară

Mă numesc Rodica Manciu și am ajuns la Torino acum 20 de ani, având profesia de interpret de cântec popular. Credeam că voi ră­mâne „eu” și că voi continua, măcar în parte, să fac același lucru. Dar n-a fost așa... Nu după mult timp, am înțeles că de fapt se întâmplase ceva, că trebuia să accept o mare schimbare a vieții mele. Arătând o filmare de-a mea unor per­soane italiene, am văzut că de fapt nu-i interesa cântecul și tradițiile mele. Atunci am trăit prima mea mare înfrângere. M-am simțit un preș de la ușa intrării în casă (nici măcar preș în casă!) și m-a cuprins o mare mâhnire. Eram „nimeni” și încercam să-mi caut resursele care să mă salveze.

Am frecventat, în grabă, un curs de mediator cultural pentru a-mi putea găsi un loc de muncă, dar am devenit și mamă... Se născuse Giorgio, fiul meu mult dorit, care s-a grăbit parcă să crească pentru a-mi sta aproape la nevoie, iar eu am învățat să devin mamă și tată pentru el. Nu aveam pe nimeni în acest oraș, nici neamuri, nici prieteni, iar românii în acea perioadă erau încă puțini.

Setea de Duh

Am început să caut Biserica pentru a mă putea sprijini pe credință și rugăciune, căci timpul măsura doar munca și vegherea pruncului, dar nu-mi recunoștea neliniștea sufletului. Aveam nevoie de clipa rugăciunii în fața sfintelor icoane, de mirosul de tămâie, de cântecele bisericești, răscolind amintiri despre tata, care cântase în strană, la biserica din sat. Încet, încet, în umbra lumânărilor aprinse, îmi părea că întrevăd prispa casei părintești, „chipul” țării, iar straiele de sărbătoare ale unei bucovinence din biserică m-au făcut să mă cred acasă. Ochii mi s-au umezit, iar inima a început să suspine în tăcere, simțind acel fior care înlocuiește orice altă mare bucurie. Apoi am început să vorbesc tot mai mult cu lumea, care, știind că sunt mediator, îmi cerea tot felul de informații ori mă oprea ca să-mi povestească lucruri din viața lor. Asta m-a făcut să încep să dăruiesc din timpul meu liber, ca voluntară, implicându-mă în activitățile de la Centrul de ascultare „Sfântul Laurențiu” din Torino, de pe lângă Biserica „Sfânta Cruce”.

Șezătoarea românească din Verona

Aflând că un grup de doamne, îngrijitoare în familii de italieni, se întâlneau la centrul nostru duminica, după Sfânta Liturghie, pentru a sta împreună, mi-a venit un gând: dacă m-aș întâlni duminica după-amiază cu aceste femei, încercând să povestim, să cântăm împreună și să îmbrăcăm costumul popular? Cu binecuvântarea părintelui Lucian Roșu, grupul a primit numele de „Șeză­toarea”..., și de atunci organizăm întâlniri culturale (de suflet) care, așa cum spunea părintele, tămăduiesc parcă sufletele noastre, dar și pe cele ale ascultătorilor noștri, valorificând frumosul și respectând tradițio­nalul și autenticul. Aducem satul, cu tradi­țiile și obiceiurile străvechi, mai aproape de sufletul nostru înstrăinat și încărcat de dorurile ce nu ne dau pace. Am găsit spațiul și timpul pentru a ne face viața sărbătoare!

(Rodica Manciu, Parohia „Înălțarea Sfintei Cruci”-Torino II, Protopopiatul Piemonte I - Valle d'Aosta, Centru-Nord)

Povestea unui absolvent de Teologie

Nici eu, nici soţia mea nu am ajuns în Italia din considerente economice. Soția mea a venit la studii în 2007, iar eu, terminând Facultatea de Teologie, am răspuns afirmativ, în anul 2011, invitației părintelui protopop Lucian Roşu de la Parohia „Sfânta Cruce” din Torino de a ocupa postul de cântăreț bisericesc. Din rânduiala lui Dumnezeu ne-am întâlnit în biserică şi în scurt timp ne-am căsătorit. Întrucât am ajuns în sânul unei comuni­tăți numeroase de români care aveau ca punct de referință Biserica, aceasta ne-a ajutat să ne facem mulți prieteni care au fost alături de noi de la primii pași în viaţa de familie.

Am gravitat încă de la început în jurul bisericii şi de aici am primit resursele necesare pentru a depăși orice dificultate inerentă vieții în diasporă. Dumnezeu a fost darnic cu noi şi pe lângă bucuria de a ne oferi Trupul şi Sângele Său ca hrană duhovnicească ne-a binecuvântat şi cu trei copii, un băiat şi două fete, care au sporit şi mai mult unitatea dintre noi.

Implicarea naște comuniune și unitate în Duh

Implicați în activitățile sociale şi culturale ale parohiei, am văzut cât de important este să punem fiecare câte un strop din sufletul nostru pentru a păstra nesecat oceanul de tradiții şi de spiritualitate moștenit de la străbunii noştri. Din păcate, nu toţi îşi aduc aminte că unitatea cre­dinței şi a dragostei sporește unitatea dintre noi, iar dincolo de hotarele ţării acest lucru se simte ca o durere cronică în sânul comunităţii româneşti. Cei care ne găzduiesc aici se arată de multe ori mai interesaţi de credinţa şi tradiţia noastră decât ne arătăm unii dintre noi.

Dor de patrie și planuri de viitor

Ne este dor de ţară, pentru că ţara înseamnă mamă, tată, frate, soră şi tot ceea ce iubim, dar este un dor cuminte, un dor care nu strigă: „Vreau să mă întorc acasă cu orice preţ!” Nu am plecat pentru un trai mai bun şi acest lucru poate ne-a făcut să nu privim cu tragism această alegere. Ne întâlnim la biserică români din toate colţurile ţării noastre, vorbim româneşte, ne împărtășim bucuriile şi tristețile, pentru noi comunitatea de aici nefiind decât o extensie a patriei dincolo de hotarele ei. Iată de ce putem să mărturisim sincer că Biserica ne-a dat posibilitatea să ne simţim aici ca acasă...

Viitorul nostru ca familie îl văd conturat pe aceste meleaguri, iar faptul că am fost hirotonit diacon de Preasfinţitul Părinte Episcop Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei şi-a pus şi mai mult amprenta pe această decizie. De la început am privit tot ceea ce ni s-a întâmplat ca fiind din purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Şi odată ce te arunci în braţele lui Dumnezeu, trăieşti cu nădejdea că tot ceea ce se întâmplă în viaţa ta este spre mântuirea ta.

Fiecare persoană care a venit pe meleaguri străine are povestea ei. Puse cap la cap, aceste poveşti pot contura o imagine a ceea ce înseamnă viaţa trăită în străinătate. Noi încă scriem la povestea noastră. Ceea ce credem însă cu tărie este că viaţa în Italia sau în orice altă ţară poate fi o bogată experiență a ceea ce înseamnă a trăi pe pământ doar ca să te pregătești pentru Împărăția lui Dumnezeu... Trebuie doar să ne cunoaştem mai bine priorităţile şi ţinta spre care se îndreaptă toate eforturile noastre în această lume.

(Familia Grosu, Parohia „Înălțarea Sfintei Cruci”-Torino II, Protopopiatul ­Piemonte I - Valle d'Aosta, Centru-Nord)

Realități din diaspora românească

Când am venit împreună cu soțul meu în Italia, ne-am fixat următoarele scopuri: eu să-mi termin studiile, el să-şi găsească de muncă. În clipa în care scopurile ne-au fost atinse, ne-am trezit într-o societate unde com­petiția, „goana” după bani, dis­tracția fără limită sub deviza „hai să ne bucurăm de viaţă” erau la ordinea zilei. Am simțit însă că toate acestea nu ne împlinesc şi că familia nu înseamnă doar două surse de făcut bani pentru un proiect comun. Atunci Dumnezeu ne-a îndrumat pașii spre Biserica „Sfânta Cruce” din Torino şi aici am reușit să punem cu adevărat început vieții noastre de familie.

Activitățile sociale ale parohiei în care ne-am implicat ne-au descoperit faptul că nu trăiești doar ca să muncești, ci în primul rând trebuie să te apleci cu dragoste față de durerea celor din jurul tău. Mulți vin în străinătate pentru muncă şi ajung sclavi ai ideii că trebuie să muncești cât mai mult, și când ai destul, te întorci în țară şi trăiești fericit până la adânci bătrâneți. Unii își schimbă această mentalitate, alții o păstrează chiar şi după 20 de ani de muncă în străinătate. Biserica ne dă însă tuturor ocazia de a ne opri o clipă din această vânare de vânt şi de a ne gândi la ceea ce dă cu adevărat sens vieții pe pământ.

Se vorbește foarte mult despre cât de uniți sunt românii peste hotare. Trăind însă realitatea de aici, am descoperit că adevărata unitate este doar între cei uniți în şi cu Hristos. În rest, există aceeași dezbinare şi răutate cultivată de dorința de a avea mai mult ca altul şi, dacă se poate, mai mult ca toți. Nu ar fi rău să înțelegem, atât noi cei de aici, cât și cei care au rămas în țară, că doar uniți în credință şi în dragoste putem trece peste toate greutățile.

Flacăra apartenenței la neam

Noi suntem plecați din țară de mulți ani. Nu ne-am uitat însă nici o clipă rădăcinile, nu ni s-au șters amintirile copilăriei, ci au rămas toate în cufărul sufletului nostru. Din când în când îl deschidem şi zâmbim nostalgic. Poate că într-o zi ne vom întoarce acasă, Domnul știe când... Până atunci, însă, vom păstra aici mereu aprinsă flacăra credinței şi a dragostei de țară, pentru că suntem români nu doar dacă locuim în România, ci şi dacă o avem întipărită în inimă şi facem vizibilă apartenența la acest popor.

(Familia Dumitraşcu, Parohia „Înălțarea Sfintei Cruci”-Torino II, Protopopiatul ­Piemonte I - Valle d'Aosta, Centru-Nord)


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!