Editorial
Pr. dr. Constantin Necula

Mergând, învăţaţi...

Poate mai mult decât oricând în istoria noastră, diaspora românească este mărturisitoare în fața provocărilor prin care trece omenirea astăzi. Prima lecție de educație pe care a asumat-o diaspora a fost legată de nevoia de a vorbi corect limba poporului în mijlocul căruia muncește. Lucru deloc ușor, dar admirabil asumat. Și au făcut-o, și o fac, atenți ca pruncii lor și ei înșiși să nu piardă limba română ca și cum s-ar scutura de un artefact de înapoiere culturală. Poate că avem deja de-a face cu o generație de copii care vorbesc stâlcit limba română, dar asumă coerent, prin ajutorul atât de atent al maturilor, tot exercițiul cordialității cu Acasă, pe care unii doar o intuiesc și chiar îi poate dezamăgi în realitate, dar care rămâne plasa de siguranță așezată în planul amplu al educației sociale.

A doua lecție educațională a diasporei - ce bine ne-ar sta să o asumăm! - constă în alegerea cu grijă a temelor de educație creștină, de limbă și istorie națională a copiilor și tinerilor, fără rigurozități false sau extremisme indecente. Cine a participat la școala parohială din Lisabona ori la grupul catehetic din Lodi învață destins și luminos despre onoarea de a fi al lui Dumnezeu, cordial și omenos, despre a fi membru al parohiei, reflecție a unei comunități vii, scrupuloase și liberale, deopotrivă, în ce privește educația. Am descoperit în anii care au trecut că temele de grijă ale părinților sunt aceleași: teama de societatea în care își construiesc viitorul copiii lor, fractura culturală între moralele de familie, șocul unui liberalism dovedit absolut inutil, pierderea cheii eshatologice a interogației sociale. Și vor mai fi. Merită însă să preluăm din efortul lor în experiența noastră. Programe aerisite, profesori aleși cu grijă, completarea fericită a culturii școlare cu o reală cultură a timpului liber petrecut în comuniune cu echipa catehetică. Luați seama la efortul comunităților din diasporă de a-și crește copiii pentru a petrece în tabere și forumuri în ţară, fără a forța programe inutile sufletește, fără a uita de destinderea arcului cunoașterii.

A treia lecție ține de educația liturgică a comunității de tineri din diasporă. Cred că preoții noștri au reușit, sprijiniți de luciditatea arhiereilor, nu să predice mai bine, ci să explice mai bine lucrurile, să identifice problemele de comunicare a credinței. Nu le reușește mereu, dar le reușește mai bine decât comunităților bântuite de înțepenire duhovnicească de acasă. Nu pun prin aceasta un semn de inegalitate între roadele misiunii, ci doar un semn de atenționare că se poate și altfel, viu, destins, atent.

Poate că sunt impresionat, prea impresionat, de comunitățile în care am participat la viața parohiilor. Cum n-aș fi, de exemplu, în Luton, unde în contextul unei interculturalități absorbite de islam, și încă unul extrem de agresiv, deseori, preotul reușește, cu întreaga comunitate partener pedagogic, să confere comunității locale lecția de echilibru și conștiință civică, necesară nu doar supraviețuirii zilnice. Pentru comentatorii acizi la adresa Bisericii, comunitățile din diasporă au câteva modele de răspuns, construite prin atentă urmărire a conținutului educației sociale locale, nimic din ceea ce construiesc românii în planul unei astfel de educații nu realizează în conflict cu efortul local, fără să țină cont de exigențele conviețuirii în comunitățile în care își găsesc împlinirea. Să ne înțelegem, nici o familie din ţară nu a plecat în Occident ca să găsească Ortodoxia, viață duhovnicească ori împlinirea unei culturi patristice. Nevoi materiale, nevoia siguranței sociale ori multe alte amănunte de viață, unele chiar extrem de personale, asupra cărora, ca oameni ai lui Hristos, nu avem nici un drept să ne dăm cu părerea. Cel mult pot fi subiecte de rugăciune. În acest context au descoperit, unii chiar pentru prima dată în viață, Biserica, o comunitate ca o familie, nu impusă de geografie și tradiție, ci de forța unei iubiri pe care Acasă nu au reușit să o simtă. Poate că asta este cea mai importantă lecție a diasporei în ce privește educația. Redescoperirea unei sinteze fericite între multiculturalismul afectat al locului în care-și câștigă existența și un soi de naționalism atent la nuanțe și valori, corect educat și cu funcție pozitivă în formarea unei conduite civice. Iar civismul lor, să recunoaștem, e inspirator și pentru tinerii de acasă, chiar dacă, sau tocmai pentru că dăunează politicianismelor ieftine, vandabile și mediocre în care se zbate viața politică a țării.

Lecția cea mai importantă pe care ne-o pun la îndemână românii din diasporă este că școala traiului în Occident poate dăuna sănătății sufletești, mai ales dacă te rupi de Biserică. Unii confundă Biserica, adunarea și locașul, deopotrivă, cu un zid de la „v-ați ascunselea“, pe care să-l atingă din când în când. Ba chiar să-l scuipe. Rămân la fațada bisericii și cred că trăiesc în Biserică. Dar alții, mulți, sunt Biserica. Duminica nu e doar zi de odihnă, de adunat trupul din zdroaba săptămânii, ci și zi de adunat sufletul cu Dumnezeu, în adunare cu alte suflete. Și o fac limpede, fără eforturi în plus. Cuprinși de emoția preoților lor, de entuziasmul lor, al păstorilor care mănâncă, împreună cu ei, pâinea cea de toate zilele în toate punctele geografice ale lumii.

Le e greu să constituie unități educa­ționale specifice, instituții camuflate în acreditări imposibile, dar e limpede că au în miezul omeniei lor dinamica unei educații permanente, asumate și complexe. Le spun mereu că sunt în situația cea mai fericită posibilă: au mereu unde se întoarce, mergând înainte. Acesta este, cred, serviciul educațional cel mai amplu pe care-l poate oferi Biserica, prin comu­nitățile sale, în diasporă. Educația permanentă a conștiinței de Acasă, atent la mediu și la geneza culturală în care trăiesc, dar neuitând de limpezimea culturii însoțitoare, dăruitoare de orizont interior: Ortodoxia.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!