Documentar
Meritul episcopului Melchisedec Ştefănescu în recunoaşterea autocefaliei BOR

Meritul episcopului Melchisedec Ştefănescu în recunoaşterea autocefaliei BOR

Ioan Buşagă, 14 Februarie 2010

Astăzi se împlinesc 187 de ani de la naşterea marelui ierarh al Bisericii Ortodoxe Române Melchisedec Ştefănescu. Acesta a fost un mare luptător pentru unirea Principatelor Române şi pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia Ecumenică. Bogatele sale cunoştinţe teologice, istorice, didactice, literare şi filologice au contribuit la alegerea sa ca membru activ al Academiei Române.

Ales în 1857 deputat în Divanul ad-hoc din partea clerului din Huşi, arhimandritul Melchisedec avea să poarte pe umeri gândurile şi dorinţele celor care îşi puneau nădejdea în el, fiind convins că „Biserica nu poate avea înrâurire asupra societăţii româneşti dacă reprezentanţii ei nu binecuvintează mişcările înalte şi aspiraţiunile mari ale naţiunii“. Astfel, a suţinut în Divan mai multe deziderate, precum ridicarea morală şi materială a clerului, înfiinţarea unei autorităţi centrale si-nodale pentru treburile duhovniceşti şi disciplinare, independenţa Bisericii Ortodoxe Române faţă de orice chiriarhie străină. Unirea Principa-telor Române în 1859 şi cucerirea independenţei ţării noastre în 1877 au crescut prestigiul României, dar şi autoritatea Bisericii, autoritate menţionată atât în Constituţia promulgată la 30 iunie 1866, care arată că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor“, cât şi în textul Legii organice din decembrie 1872, numai că această autoritate trebuia recunoscută de către Patriarhia din Constantinopol.

Reformele lui Cuza, în special oprirea închinării de mănăstiri la Muntele Athos şi textul din Legea organică ce prevedea autocefalia Bisericii Române, au provocat unele disensiuni în relaţia cu Patriarhia Ecumenică. Nemulţumirile patriarhului ecumenic au crescut şi mai mult în 1882, când Camera Deputaţilor a luat în discuţie problema ridicării Bisericii noastre în rangul de patriarhie (la 9 martie), iar la 25 martie în acelaşi an, s-a sfinţit pentru prima dată la noi Sfântul Mir, aceasta fiind prerogativa unei Biserici autocefale. Patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884) adresează o scrisoare plină de mustrări Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar Sfântul Sinod a delegat pe cărturarul episcop Melchisedec Ştefănescu pentru a întocmi răspunsul, care a fost întemeiat pe următoarele considerente: a arătat că învăţătura creştină a pătruns pe teritoriul ţării noastre înainte de a exista Constantinopolul, a menţionat ajutoarele acordate de români de-a lungul istoriei şi atitudinea Patriarhiei Ecumenice faţă de Biserica noastră, în lupta de afirmare şi de renaştere naţională. Melchisedec Ştefănescu îşi închide răspunsul susţi-nând: „Biserica noastră nu mai crede că Sfântul Duh trebuie să se pogoare mai întâi la Constantinopol sau aiurea şi apoi de acolo să-L cerem şi să-L dobândim şi noi, ci trebuie să-L căutăm şi să-L cerem de sus de la Părintele luminilor şi dătătorul a tot darul desăvârşit“.

Acest răspuns a deschis calea spre recunoaşterea autoce-faliei Bisericii Ortodoxe Române, ceea ce s-a întâmplat la 25 aprilie 1885, sub patriarhul Ioachim al IV-lea (1884-1886), care a primit o nouă scrisoare formulată tot de acest mare ierarh Melchisedec Şefănescu.

„Bărbatul cel mai cu ştiinţă printre prelaţii contemporani“

Timp de 15 ani cât a fost profesor, episcopul Melchisedec a alcătuit pentru seminarele teologice mai multe manuale, a fost un mare pasionat de cercetarea documentelor şi a izvoarelor privitoare la istoria Bisericii sau a ţării noastre. A făcut numeroase călătorii de studiu în ţară şi peste hotare, publicând rezultatele cercetărilor sale. A cercetat, de asemenea, viaţa şi faptele unor personalităţi de seamă din trecutul Bisericii noastre şi a avut şi preocupări teologice. Astfel, a tradus din limbile germană, greacă şi slavonă cărţi de slujbă. În afara cercetărilor şi a tradu-cerilor sale, a mai scris o mulţime de studii, predici, cuvântări funebre, discursuri, lucrări de disertaţie, memorii. Importanţa deosebită pe care episcopul Melchisedec a acordat-o culturii în general şi pregătirii preoţilor în special reiese şi din testamentul său: „Fără cultură, clerul va fi amorţit şi stăpânit de prejudicii vulgare şi de vicii, iar Biserica va deveni o instituţie moartă, destinată numai a însoţi pe morţi la mormânt. Numai ştiinţa unită cu sentimentul adevărat religios va ridica clerul şi Biserica noastră la înălţimea cuvenită şi la conştiinţa datoriei“. Datorită pregătirii şi bogatelor sale cunoştinţe teologice, istorice, didactice, literare şi filologice, a fost ales, în şedinţa din 10 septembrie 1870, membru al Societăţii Academice Române. Melchisedec Ştefănescu a îmbogăţit biblioteca Academiei Române cu multe documente găsite cu prilejul cercetărilor sale, cărţi de valoare şi chiar cu bogata sa bibliotecă, alcătuită din 2511 volume, împreună cu 83 de manuscrise şi 95 monede de aur, argint şi aramă. Marele istoric Nicolae Iorga îl numeşte pe Melchisedec „bărbat cu o chemare ştiinţifică netăgăduită“, iar Bogdan Petriceicu Hasdeu, ilustrul istoric şi lingvist, scrie despre episcopul Melchisedec că „a fost bărbatul cel mai cu ştiinţă printre prelaţii contemporani şi locul său în Academia Română nu e o simplă convenienţă politică sau greşeală de adresă. În episcopul Melchisedec strălucea munca literară, iar ca academician va rămâne, în tot dreptul, în Panteonul naţional, pentru că alegerea lui ca membru activ al Academiei Române nu s-a datorat nici numelui său de familie, nici vreunei influenţe lăturalnice, ci numai personalităţii lui şi valoarei reale a operelor pe care le-a conceput şi publicat“.

Episcopul cărturar Melchisedec Ştefănescu a păstorit trei eparhii

Născut la 15 februarie 1823 în satul Gârcina, judeţul Neamţ, Mihail Ştefănescu a fost fiul unui preot de ţară. După studiile din localitatea natală, a învăţat la Seminarul „Veniamin Costachi“ de la Iaşi, pe care l-a absolvit în anul 1843, an în care a fost călugărit, primind numele Melchisedec. Arhimandritul Filaret Scriban, observându-i meritele la învăţătură, l-a numit profesor la Socola, iar apoi a fost trimis pentru desăvârşirea studiilor teologice la Academia Teologică din Kiev, pe care a absolvit-o în anul 1851 cu titlul „magistru în teologie şi litere“. La întoarcere a fost numit profesor şi rector al Seminarului de la Huşi. În anul 1857 a fost ales delegat al clerului în Divanul ad-hoc, fiind, alături de fraţii Scriban, unul dintre cei mai mari apărători ai unirii Principatelor, spunând că unirea este „cerută de unitatea credinţei, a limbii, a moravurilor, precum şi de identitatea limbii“. În anul 1860 e numit arhimandrit, iar apoi episcop la Huşi, unde a rămas trei ani. Din 1864 este numit episcop la nou-înfiinţata Episcopie a Dunării de Jos. În 1879 este ales episcop la Roman, unde păstoreşte până la moarte (16 mai 1892).


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!